A apărut (e drept, de ceva vreme, dar am avut și
eu altele de făcut) știrea că unele țări au renunțat la scrisul de mână. Întâi
m-am îngrijorat. Apoi am dezbătut cu alții și am văzut cât de fragile sunt argumentele
pe care le-am putut găsi așa, la repezeală, pentru a susține că nu e bine să se
renunțe la acest frumos obicei. Am auzit / citit / văzut și argumentele
celeilalte tabere și... mi s-a părut că face sens. Măcar discuția în sine pe
subiectul ăsta. Evident, în condițiile în care trăim în țara aia pe care o
vedea deunăzi Ponta de la el din birou, în care toți, dar TOȚI copiii au
computere, tablete, telefoane deștepte... Altfel vorbim degeaba... Sau nu?
Cică Finlanda a renunțat la stilou în favoarea tastaturii.
Am citit un articol în care Minna Harmanen (National Board of Education) spune că asta reprezintă
o schimbare culturală importantă, dar să știi să scrii la computer este o
abilitate relevantă în zilele noastre. Însă chiar și la ei acolo au apărut
preocupări legate de copiii care nu au computer acasă sau în ale căror școli nu
sunt suficiente computere. Susanna Huhta, vice-președinte al Asociației
Profesorilor de Limbă Nativă atrage atenția și asupra faptului că scrisul de
mână ajută la dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii și a funcționalității
creierului. Ea sugerează, prin urmare, înlocuirea orelor dedicate până acum
învățării scrisului de mână cu ore de meșteșuguri și desen, în compensație.
În același articol se și face precizarea că pentru
cei mai mulți profesori este suficient ca elevii să distingă între literele
mari și literele mici. Logic! Deci nu se renunță, fraților, la scris! Ci
utilizarea lui se face într-o manieră mai... naturală, adică prin imitarea,
reproducerea realității înconjurătoare (care este plină de mesaje tipărite).
Se pare că e destul de răspândită confuzia între
cei care participă la această dezbatere între renunțarea la scrisul de mână și
renunțarea la scrisul CU mâna. Recunosc, într-o primă fază și eu am făcut
această confuzie. Revelația am avut-o astă-vară, când am văzut-o pe fata unei
prietene din Canada scriind într-un caiet cu mâna litere de tipar. Și cu toate
că eu aș zice la prima vedere că literele de tipar sunt mai greu de executat,
ea nu părea să aibă vreo dificultate.
Să judecăm puțin cât de deplasat este să ne
gândim, astfel, să înlocuim scrisul de mână cu scrisul de tipar (dar tot cu
mâna)... Literele cu care suntem cel mai obișnuiți, pe care le vedem oriunde în
jurul nostru zi de zi, în permanență aș spune chiar - în cărți, anunțuri la
metrou sau pe stradă, în afișe publicitare, pe etichetele produselor pe care le
achiziționăm, în meniurile de la restaurant, pe ecranele computerelor și
telefoanelor noastre (fie ele deștepte sau nu) - sunt literele de tipar. Și noi
le vedem, și copiii, chiar dacă la început nu le înțeleg. Când sunt încă mici
de tot, ei învață să-și scrie numele cu litere mari de tipar. De ce, atunci, să
îi chinuim să învețe să recunoască și să reproducă alt fel de litere? Dacă ne
gândim la halul în care ajungem să scriem de mână ca adulți, vă întreb: la ce
folosește? Pentru că destul de curând oricum devine imposibil ca altcineva,
altă ființă umană (că vorbim despre scriere ca o modalitate de comunicare, deci
de a transmite informații către alte ființe umane) de aceeași limbă să
descifreze ce am scris noi? Scrisul de mână la adulți devine un fel de scris
într-o limbă personală a fiecăruia, pentru că numai el mai înțelege mesajul. În
timp ce scrisul de tipar este standard (doar dacă nu vrem să adoptăm diverse
fonturi) și ar trebui să fie reprodus destul de asemănător de către toată
lumea. Așa cred...
Dacă am decis că nu se renunță, deci, la
utilizarea mâinii pentru a comunica în scris, argumentul cu dezvoltarea
mușchilor mici ai mâinii și a funcționalității creierului nu mai poate fi adus
pentru a susține menținerea scrisului de mână, de vreme ce acestea sunt în
continuare valabile și în cazul scrisului cu litere de tipar.
Un alt articol, din martie 2015 explică destul de clar care sunt intențiile în ce-i privește pe elevii
finlandezi: a) începând cu toamna anului 2016, elevii vor învăța literele de
tipar mari și mici cu ajutorul cuvintelor și vor forma deprinderi de scriere cu
ajutorul tastaturii si b) scopul va fi de a trece de la învățarea tehnicilor de
scriere către dezvoltarea de conținut, structură și argumentare în cadrul
textelor și o utilizare bogată a limbajului într-un mod mai rapid decât în
zilele noastre. Are sens, nu? Până la urmă, ce-ar fi să nu mai punem atâta
accent pe formă și să fim mai atenți la conținut?
În ce privește, însă, strict scrisul DE mână... de
care eu mă credeam atașată...
Așa cum citeam într-un alt articol pe chestiune, atunci când te pregătești să dezbați un anumit subiect, trebuie
să fii pregătit să pui pe masă atât argumentele pro, cât și pe cele contra. În
ce privește argumentele pro menținere în curriculă a orelor pentru învățarea
scrisului de mână, au fost identificate două categorii de susținători:
- cei care consideră că scrisul de mână are o semnificație istorică și artistică și
- cei care consideră că este dăunător pentru individ și pentru societate ca întreg să nu poată să își scrie numele, să citească un document scris de mână și să-și dezvolte mușchii mici ai mâinii.
Din ce am citit eu, toate argumentele aduse de
către susținătorii scrisului de mână pot fi combătute. Așa cum se menționează
în articol, semnătura digitală este din ce în ce mai răspândită, documentele
scrise de mână se găsesc și ele deja în mediul on-line, cu textul cules în
format electronic și prezentat alături de original, iar mușchii mici ai mâinii
sunt chiar foarte solicitați de noile gadget-uri – tablete, telefoane etc. Plus
ce spuneam mai sus, că nu se abolește scrisul cu mâna. Iar cei care aduc
argumentul semnificației istorice nu țin seamă că istoria este o curgere, o
schimbare, iar omenirea a renunțat demult la scrisul scrijelit cu pietre sau la
călimara de cerneală și peniță... Poate că și atunci au fost unii care s-au
manifestat împotriva, de exemplu, a pixului, dar uite că istoria a mers mai
departe așa, iar noi luăm pixul cu pastă sau cu gel și stiloul cu rezervă unică
drept ceva absolut normal.
Felul în care autorul combate argumentul care se
referă la semnificația artistică mi-a plăcut cel mai mult, poate pentru că eu
în această categorie simțeam că mă plasez. Păi dacă scrisul de mână are o
semnificație artistică, atunci el ar trebui să se studieze la orele de artă,
spun susținătorii tastaturilor! Uite asta o idee excelentă: un opțional de
scriere caligrafică, cu litere de mână! Nu pot să nu mă gândesc acum la o
inițiativă interesantă descoperită recent. Într-o eră în care deja comunicăm
lapidar și rapid prin e-mail, sms, sau alte servicii de mesagerie de acest gen,
în care sentimentele ni le comunicăm cu emoticoane (gândite și desenate de
alții pentru a ne ”ușura” nouă viața), pentru nostalgici a apărut un serviciu
de ”curierat” prin care oamenii sunt invitați
să-și comunice unii altora trăirile cu ajutorul scrisorilor scrise de mână, cu
litere caligrafice deosebite. Vă amintiți? Scrisori!!! Cândva erau singurul
mijloc prin care comunicam la distanță (telefonul nu ajunsese chiar la
toți!.... și era fix, adică legat cu un fir de un perete din casă!). Mie mi-a
plăcut ideea cu scrisorile și am folosit-o. E o dovadă a faptului că dacă ceva
are căutare, e folosit de un număr de oameni, atunci el nu piere. Și atunci...
nu cumva ”moartea” caligrafiei devine un proces natural?
Într-un alt articol din 2013 din America (se pare
că ei au chestiunea pe tapet de mai multă vreme) autorul spune că ar exista, totuși, unele efecte negative datorate pierderii
deprinderii de a scrie de mână. Se pare că unele cercetări ale Universității
din Washington au revelat faptul că acele zone din creier care sunt implicate
în învățare, limbaj și memoria de lucru se activează în timpul scrierii cu
litere de mână într-un fel în care nu se activează în cazul tastării sau a
scrisului cu litere de tipar. Dar nu ne spun dacă ăsta e un lucru bun sau rău.
Dacă e un lucru de care ne putem lipsi sau, din contră, o să suferim toată
viața din cauza asta. Hmmm!...
Tot articolul spune că Mexicul a
renunțat în anii '80 la scrisul de mână în școli și a revenit la el în 2000
pentru că a înțeles că asta este în beneficiul copiilor. Numai că îmi imaginez
că acei copii nu foloseau așa des computere și tablete și telefoane smart... Cu
alte cuvinte, alternativa pentru ei era doar scrisul de tipar cu mâna, iar nu
cu tastatura. Cred că trebuie să ținem cont de aspectul ăsta.
Acum urmează o parte ceva mai amuzantă, după
părerea mea. Pentru a contracara efectele negative ale renunțării la scrisul de
mână, American Handwriting Analysis Foundation a lansat un website care
militează pentru păstrarea în curriculă a orelor de învățare a scrierii de
mână, website pe care am văzut că organizează și concursuri de scriere de mână
("Cursive is Cool"). How cool!!!
Fac aici o paranteză. De curiozitate, am vrut să
văd în ce constă concursul. Am aflat că elevii trebuie să răspundă în 5
propoziții la una din întrebările: ”Why is cursive cool?”, ”What do you think
is fun to do that involves cursive writing?”, ”Why do you like to sign your
name?”. Deciziile juriului se iau după următoarele criterii: lizibilitate,
calitatea scrierii (spațiere, formă, mișcare) și compoziția generală (cu un
premiu special pentru cel mai creativ răspuns) - dar acesta din urmă cred că
îmi veți da dreptate că ar putea fi premiu la un alt fel de concurs. Dacă ar fi
fost după mine, aș fi considerat că 5 propoziții nu e suficient pentru a judeca
un ”împătimit” al scrisului de mână. Dacă tot spunem că scrisul de mână are
viteză (față de scrisul cu litere de tipar), atunci aș fi dat să scrie câte 5
pagini de mână într-un timp limitat, cum ar fi jumătate de oră... Închid
paranteza.
În concluzie, având în vedere că articolul
menționat (cel în care se vorbea despre cât de dăunător e pentru copii să
retragem din curriculă scrisul de mână) promova lansarea campaniei ”Campaign
for cursive”, zic să privim cu reținere informațiile furnizate...
Într-un alt articol, din The Guardian am citit despre campania profesorilor nemți privind simplificarea scrisului
de mână în școli. E drept că ei au anumite particularități în ce privește
scrisul de mână care să-i aducă mai repede în poziția să-și dorească să renunțe
la el, dar soluția propusă e aceeași: să rămână la scrisul de tipar.
Vicepreședintele asociației profesorilor din Germania rezumă pertinent felul în
care elevii trebuie să facă față sistemului de până acum: "It means they
have to learn two scripts one after another, which wastes time and interrupts
the learning process". De aici încolo argumentele o iau pe panta
importanței realizării legăturilor între litere: că face bine la creier, dar și
la fluența și viteza scrisului. Eu cred că deja o dau în bălării cu asta... De
ce? Revin la argumentul enunțat mai la început: cât de des scrieți de mână în
zilele noastre? Este, în consecință, rentabil să dedici atât timp și efort
învățării unei deprinderi pe care o folosești atât de puțin în viață? (Să ne
amintim, fiecare în parte, cum ne-am chinuit să învățăm să scriem de mână! Câtă
bătaie am mâncat unii dintre noi pentru asta! Câte pagini rupea mama din caiet
pe motiv că ovalele nu erau perfect ovale și bastonașele șchiopătau! Până la ce
ore ajungeam, astfel, să facem temele în clasa I, în loc să facem alte
activități mai potrivite vârstei!)
Ca să vorbesc și despre cum stau lucrurile pe la
noi, prin școlile românești... am aflat când mi-a intrat băiatul la școală că
nu mai există în curriculă orele de caligrafie. Ne-a spus învățătoarea în clar.
Am răsuflat ușurată, pentru că oricum îmi făceam probleme cum o să-l ajut eu pe
el, care e stângaci... Dar a precizat învățătoarea că la teste, examene totuși
scrisul trebuie să fie lizibil, altfel se depunctează lucrarea. Chiar și așa,
înseamnă că un pas mic s-a făcut și la noi pe linia asta. Ne-am oprit aici,
oricum mai avem încă muuuulte alte probleme mai arzătoare de rezolvat în
domeniu.
Fac o mărturisire iac-aici: îmi place să scriu de
mână! Asta în cazul în care nu s-a înțeles încă... E terapeutic cumva pentru
mine. Cu toate astea, nu găsesc ocazii să o mai fac. Îmi plac și carnețelele
(tot legat de plăcerea scrisului de mână). Chiar de ziua mea am primit unul
fain de tot și-mi cumpărasem și eu ceva mai înainte un altul, în stil vintage.
Mor de dragul lor și aș scrie în ele dacă nu de dragul scrisului, atunci de
dragul lor. Și totuși, ele zac pe noptiera mea și nu am ocazia să le utilizez.
Pe cel vintage îl iau la mine la ședințele cu părinții și.... atât. Am zis că o
să-mi mai scriu ceva rețete interesante. Dar le-am salvat în telefon la
favorite. Rețetele... Am zis că-mi notez idei de articole / postări. Dar am
găsit o aplicație online care suportă orice, pot corecta fără probleme, o pot
accesa și acasă, și la birou, și de pe computer și de pe telefonul mobil, pot
organiza ușor informațiile, pot pune și poze... o minune, vă spun! Gratis! Și
carnețelele???... Mă uit seara cu drag la ele și atât!
Acest post nu are pretenția să fie vreo cercetare
sau investigație riguroasă. Este rezultatul preocupării personale pentru
subiect și arată, printre altele, parcursul pe care eu însămi l-am făcut de la
îngrijorarea că prin renunțarea la scrisul de mână pierdem ceva noi ca oameni
și până la convingerea că este, de fapt, o evoluție firească a lucrurilor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu