Cine
neagă că achiziţionează jucării pentru că le plac în primul rând lor, nu copiilor,
nu recunoaşte un fapt evident. În primii ani de viaţă ai copilului, e clar că
noi alegem jucăria. Că să îndeplinească norme de siguranţă (cauciuc natural,
vopsele ecologice sau comestibile), că să fie (vezi tu, Doamne) educative, că
să fie fabricate de un producător celebru (asta ca indicator al statusului
social al părinţilor... adică aşa cum femeile îşi cumpără poşetă Louis Vuitton,
iar nu o geantă din Obor)... orice criteriu ar fi, e al adultului, nu al
copilului. Că bebeluşul e mic şi nu vorbeşte. Încă... Dar bebeluşul creşte şi
încep crizele pentru că el vrea o jucărie de la taraba din parc, de care au
toţi copiii la locul de joacă. Iar tu, părinte responsabil, îi explici răbdător
că acea jucărie e o chinezărie de rahat, care se va dezmembra imediat şi costă
o căruţă de bani, de parcă ar fi poleită numai în aur. Şi tu ai muncit banii
ăia din greu şi nu-i poţi arunca aşa, la gunoi. Nu că n-ai dreptate. Dar
copilul nici nu înţelege conceptele pe care le vehiculezi prin faţa lui şi nici
nu-i pasă. Îi pasă doar de jucărie, că o vrea. Deci triem din nou ce cumpărăm
pentru copii ca să se joace.
Nu
că ar fi rău. Pentru episodul din parc, cel puţin, părintele are dreptate (dar
cum spuneam, ca şi în viaţa de adult, dreptatea nu contează). Ofertele în
domeniul ăsta sunt multe, enorme. Reclama producătorilor sau comercianţilor
este agresivă. Taraba din parc de care vă spun, de exemplu, are jucăriile
(chinezăriile de rahat) înşirate pe tot trotuarul. Chiar nu ai cum să treci cu
un copil şi să nu-i atragă ceva atenţia, fiind toate atât de "la
îndemână". Mă gândesc adesea: ce e de făcut (în acest caz particular)?
Să-ţi dresezi copilul să nu se uite stânga-dreapta când treci pe acolo? Sau să
nu ceară? Deşi ar vrea... Adică... să-şi înghită cuvintele, ştiind că vei reacţiona
aşa cum vă povesteam. Sau să i le cumperi, încălcând orice principii ai avea?
Încă nu am găsit răspunsul care să-mi convină și, pentru că încă mai pot face
asta, o iau pe sus de acolo, momind-o către o altă jucărie deja în posesie sau
de împrumut de la colegii de joacă.
Îmi
amintesc jucăriile din copilăria mea comunistă. Comunistă nu pentru că aveam
activităţi comuniste (deşi aveam vrând-nevrând), ci pentru că în vremurile şi
în situaţia aia trăiam. Jucăriile erau destul de puţine. Banii părinţilor, la
fel. Cele mai bune jucării erau cele chinezeşti, by the way. Era mare lucru
dacă puneai mâna pe o jucărie sau chiar un articol vestimentar "made in
China". Îmi amintesc nişte tricouri frumos colorate, cu o calitate foarte
bună a materialului şi care nu se deformau, de exemplu. Jucării chinezeşti nu
prea aveam eu, dar aveau verişoarele mele. Mătuşa mea lucra în comerţ (cum se
spunea) şi avea, prin urmare, pile în domeniu. Aşa căpăta lucrurile astea
minunate: jucăriile chinezeşti. Tiribombe cu cheiţă, un ursuleţ care bătea
toba, maşinuţe de tablă (halal norme de siguranţă!) cu telecomandă, trenuri şi
avioane... Nu-mi amintesc la fel de clar ce jucării aveam eu. Probabil că,
exact cum văd acum în parc, jucăriile altuia sunt întotdeauna mai interesante
și de aceea le țin mai bine minte.
Am
avut, însă, şi o jucărie pe care mi-o amintesc foarte clar şi pe care o iubeam
mult: o păpusă. Previzibil, ştiu. O primisem de ziua mea şi chiar şi acest fapt
e extraordinar, pentru că ziua mea pica mereu nepotrivit şi nu prea-mi amintesc
să se fi serbat de mai mult de o dată. Era o păpusă mare, cu părul creţ, tuns scurt.
Asta era puţin dezamăgitor. Toate fetele îşi doresc păpuşi cu părul lung, ca
să-l facă ele în toate felurile (inclusiv să-l tundă... de ce nu mi-a spus
nimeni că dacă tunzi părul păpuşii acesta nu mai creşte la loc? Dar asta era
altă păpuşă!). Am decis să-i iert pe părinţi pentru că n-au ştiut că părul
păpuşii trebuie să fie lung şi am continuat să o iubesc așa cum era ea, cu
părul scurt. Era o păpuşă foarte frumoasă, sau cel puţin aşa o vedeam eu. Şi
trebuia să rămână aşa. Prin urmare, a fost aşezată în fund, pe pat, în camera
"bună" (din casa bunicilor, unde eram "staționată" temporar)
şi eu o puteam privi prin geam când îmi era dor de ea. Şi îmi era... des. O
primeam din când în când şi aveam voie să mă joc cu ea sub atentă supraveghere,
ca să n-o stric. Când am crescut mai mare (cam prea mare pentru a mă mai bucura
la fel), am avut voie să mă joc cu ea la liber.
Acum
am şi eu copii şi trebuie să recunosc că au fost momente când mi s-a strâns
inima când o jucărie nou-nouţă a devenit de neutilizat în primele 3 minute când
a ajuns în mâinile copilului... Dar mi-am amintit de păpuşa copilăriei mele şi
am hotărât ca să las copilul să se joace cum vrea el, chiar dacă distruge
jucăria. Există şi în asta aspecte pozitive: copilul învaţă singur că dacă o
strică, nu se mai poate juca cu ea altă dată (oricum nu ne crede dacă îi spunem
noi asta când încercăm să protejăm jucăria!), învaţă cum se desfac obiectele în
bucăţi, ceea îl pune în situația de a
căuta modalităţi de a "repara" stricăciunea făcută, se bucură
nestingherit şi aşa cum vrea el de jucărie, iar privirea de recunoştinţă şi
încrederea pe care o capătă în tine, ca părinte care îi faci această bucurie,
sunt de nepreţuit! Da, sunt foarte relaxată acum în privinţa jucăriilor.
Copilul meu are voie să strice jucăria din prima, dacă vrea. Argumentul
"păi de-asta am dat eu bani pe ea?" este nepotrivit. Am dat bani pe
jucărie ca să-i fac o bucurie copilului şi i-am făcut-o în momentul în care
i-am dat-o, nu când am protejat-o de mâinile lui curioase şi neîndemânatice
încă. După ce i-am dat-o, jucăria e a lui, deci e dreptul lui să decidă ce face
cu ea. Chiar dacă... nu știe ce face cu ea. Acum mă doare sufletul când văd
părinţi mai grijulii cu jucăriile decât cu sentimentele copilului. Mă doare
pentru că retrăiesc trauma mea personală. Iar şi iar.
Un
asemenea episod dureros am trăit când fiul meu era de vreo 3 ani şi fostul meu
soţ a venit acasă foarte încântat. Ducea pe braţe un ditai tancul, foarte
bengos, cu telecomandă. L-a pus pe covor şi l-a chemat pe copil "să ne
jucăm". Dar de fapt se juca singur. Copilul nu mai văzuse aşa ceva şi era
curios să pună mâna, să atingă, să verifice cum se mişcă. Iar tatăl lui se
lupta să-l ţină deoparte: "Nu pune mâna, că-l strici!". Am încercat
să intervin în favoarea copilului, dar fără succes. Copilul stătea trist şi se
uita cum radia tatăl lui de fericire jucându-se. Pentru că situaţia devenise
încordată, până la urmă tatăl a împachetat jucăria minunată şi a pus cutia sus,
pe dulap. Aş fi vrut să o iau de acolo şi să o fac praf. Sau poate nu
jucăria...
M-am
tot gândit ce îl poate face pe un adult să se poarte astfel. Ce altceva decât
acelaşi comportament, primit de el, copil fiind, din partea părinţilor săi. Şi
mi-am amintit bucuria cu care bunica paternă a copilului îi arătase nepotului (unic),
la una dintre vizite, jucăriile cu care se jucase tatăl lui când fisese copil.
Se jucase? Nu cred. Erau toate în bună stare de funcţionare. Maşinuţele aveau
toate roţile, tabla (jucării comuniste fără norme de siguranţă, cum spuneam)
era intactă, lucioasă pe sub praful aşternut de vreme, volanul funcţional,
oamenii cu toate membrele la locul lor... Totul arăta ca în prima zi, când au
fost luate de pe raftul magazinului. Am simţit ceva ca o lovitură în stomac
atunci când le-am văzut, şi n-am ştiut ce e. Am realizat abia mai târziu ce era
ce simţisem: simţisem nefericirea copilului care nu a avut voie să se joace cu
ele ca să nu le strice, care nu le-a făcut vânt pe podea, care nu le-a explorat
măruntaiele, care nu le-a desfăcut componentele. Mi-a fost milă de copilul ăla
nefericit şi am înţeles de ce făcea acum, la rândul lui, un alt copil
nefericit.
Nici
copilului meu, nepotului lor, nu i-au dat la liber jucăriile alea. "Uşor,
să nu le strici!" De ce? Ce să facă cu ele, oameni buni? Să le lase
moştenire copiilor lui??? Pentru ce le mai păstraţi? Am invocat lipsa normelor
de siguranţă şi le-am spus să ia jucăriile din faţa copilului şi să nu i le mai
arate niciodată. Am fost crudă poate, erau atât de mândrii de ei pentru gestul
lor. Dar cruzimea de a arăta unui copil o jucărie şi a nu-l lăsa să se joace cu
ea cum vrea el mi s-a părut mai mare şi, fiind vorba de copilul meu, de ne-pus
în vreo balanţă cu orice altceva.
De
ce nu ne dăm seama? De ce nu putem părăsi lumea adulţilor când avem de-a face
cu copiii? De ce nu încercăm să privim lucrurile cu ochii lor? Aşa de tare ne-am
luat-o noi peste ai noştri, încât nu mai vedem? Dacă noi am trăit suferinţe, de
ce le ducem mai departe, asupra propriilor noştri copii? De ce nu rupem lanţul
traumelor? Ştiu, nu se poate să nu greşeşti, oricât ai încerca să faci
lucrurile bine. Dar măcar să venim cu ceva nou. Am avea atunci scuza că nu ştim
despre ce e vorba, cum poate să afecteze pe alții. Dar să repeţi greşeli pe
care le-ai trăit pe pielea ta? Mi se pare de neiertat.
...
Chiar când o fac chiar eu!... Mai ales atunci!
Sursa
foto: http://www.candycrate.com/diwopupucso.html
Comentarii
Trimiteți un comentariu