Trebuie să recunosc: atunci când a început pandemia și, mai precis,
izolarea, starea de urgentă am simțit, firesc, spaima legată de îmbolnăvire (a
noastră, dar mai ales a părinților), de capacitatea sistemului de sănătate de a
gestiona situația, de închiderea afacerilor, de adaptarea la telemuncă, de
perspectiva de a o face pe ea, telemunca, cu copilul de 6 ani alături... Am
simțit, însă, și speranță. Când s-a închis școala – vorbesc, desigur, despre
sistemul de stat – am simțit că SE ÎNTÂMPLĂ MINUNEA. Sau, cel puțin, s-au
aliniat planetele pentru asta, că dacă se întâmplă cu adevărat... mai vedem.
Deja de ceva vreme mi-am pierdut speranța că se mai poate cârpi acest
sistem de învățământ de stat astfel încât să se mai poată salva. El, cu totul,
adică inclusiv cu tot cu elevi. Pentru că altfel, adică dacă dăm și noi, ca și
sistemul însuși, la o parte elevii, ceea ce mai rămâne e... bine. Profesorii
bugetari cu salariu așa cum e (cum au și reușit să și-l ”facă” de-a lungul
timpului că, deh, e nasol să faci grevă și să te pui rău cu ”mai marii”),
inspectorii școlari cu pile la partid, ministeriabilii – ce să mai vorbim, am
avut parte de tot felul de personaje, mai puțin conducători, vizionari, oameni
ancorați în realitate. Bonuri de vacanță, concedii, putere – la clasă. Din
ciclul: ”vă pun absență”, ”faceți liniște și scrieți ce vă dictez”, ”vă scad
nota la purtare” etc. Poate nu vă vine să credeți, dar știu profesor de istorie
care la clasa a 10-a doar dictează, în ritm infernal și la ascultare cere să se
recite lecția scrisă după dictare. Lecția de istorie este pentru elevii lui un
tur de forță de scris de mână. Cine să se mai gândească la ce scriu? Ei,
elevii, se gândesc cum să scrie mai prescurtat ca să nu piardă nimic și să
înțeleagă ulterior ce au scris.
Primul meu gând, când s-a vorbit despre școala online în sistemul de
învățământ de stat, la acest personaj a fost. Ce o să facă în online? O să
continue să dicteze? Apoi am citit ce spun părinții pe diverse grupuri pe
facebook: unii profesori continuau să amenințe cu absențe și cu note mici. Până
la urmă, totuși, părinții s-au prins (absențele și notele au fost și ele
suspendate, de vreme ce școala online era, încă, opțională), copiii la fel.
Au apărut și multe resurse. Gratuite. Pandemia a dat prilejul multora să
fie generoși și asta e impresionant. Mi-ar fi plăcut să am timp să le cercetez,
să văd ce soluții au găsit diverși profesori. L-am rugat și pe copilul mare să
o facă și să-mi spună care abordare i se pare că e potrivită pentru el. Încă
aștept răspunsul.... ;)
Deși consemnul inițial pentru sistemul de învățământ de stat a fost că este
opțională continuarea cursurilor în online, am fost bucuroasă să aflu că erau
mulți aceia care au făcut eforturi fără să fie împinși de la spate să intre în
lumea reală, cea la care copiii sunt foarte conectați, să se adapteze
vremurilor. Apucasem să văd, de asemenea, că unele instituții de învățământ
privat reușesc să înbine cu succes offline-ul și online-ul în desfășurarea
cursurilor, obținând un mai mare angajament în proces atât din partea elevilor,
cât și din partea părinților.
Desigur, acest lucru – cursuri în online – nu se poate face peste tot din motive foarte obiective: sărăcia. Când un anumit politician vorbea acum ceva vreme despre cursuri pe tabletă a fost – așa cum ar fi și acum – ridicol. Pentru că, așa cum spune un articol din noiembrie anul trecut (sursa aici): (...) peste 150.000 de copii merg seara la culcare flămânzi, iar deprivarea materială severă în rândul copiilor sub 6 ani (21,5%) este cea mai ridicată din UE (media este de 5,9%), arată un raport privind drepturile copilului în România, realizat de Organizația Salvați Copiii România și Avocatul Poporului. Situația copilului din România rămâne una critică, cu peste o treime dintre copii trăind sub pragul sărăciei și cu un clivaj cronic între urban și rural în ceea ce privește drepturile de bază – sănătate, educație, viață, arată raportul.
Deci atunci era ridicol, dar între timp? Între timp nimic. WC-uri în curte avem în continuare în prea multe școli – peste 1170. Școli nou construite – ioc. Încă sunt școli în care se învață în 2-3 schimburi și iată cum în aceste zile lucrul ăsta e foarte grav. În sectorul 1, de exemplu, în București, nu s-a făcut, în anul 2019 nici o investiție, deci nici la școli, nici la spitale... doar consumabile.
Pe de altă parte, au fost o grămadă de proiecte cu finanțare nerambursabilă
axate pe formarea de competențe. Multe dedicate competențelor digitale. Credeți
că sunt puțini profesori care NU au diplome de competențe digitale? Nuuuu. Le
folosesc? Le pot folosi? Le servește diploma respectivă la ceva? Firește – la
punctaj!
Deci... ce avem? Avem aparate și internet asigurate de părinți, dar nu
peste tot. Avem și profesori cu competențe digitale. Avem și internet de mare
viteză – ”(...) în primele 23 de țări la
viteză de internet se numără și România care ocupă un loc onorabil cinci”
(sursa aici). Locul 5 în lume, oameni buni! Ce nu avem? Nu
avem cursuri online. (Nu doar școala e vitregită în România. Încercați să
interacționați cu platforma oricărei instituții de stat din România și vedeți
despre ce vorbesc.)
Vă spuneam că m-am bucurat când a venit pandemia și s-a închis școala în
offline. Acum e momentul – gândeam. Să aruncăm tot ce nu e bun, să renunțăm la
ce e balast – atât conținut, cât și metode – și să facem marele pas către
modernitate. Autenticitatea rămâne, în continuare, cheia. Și dorința de a face
treabă, nu doar de a bifa prezența.
Începutul nu e grozav, dar nimeni nu se aștepta să fie, nu? Deci să trecem
peste bâlbâielile inerente, să perseverăm, să încercăm până ne iese. E drept,
era util să fi încercat deja în această lună și jumătate deja scursă, dar nu e
târziu nici acum. Exersăm până la toamnă și atunci deja să știm să folosim o
platformă (ar fi extrem de important să fie aceeași pentru toată școal) fără să
mai pierdem jumătate din timpul orei de curs cu căutatul butoanelor, făcutul
frezei în imaginea din ecran, căutatul emoticoanelor etc.
Hai că se poate!
Comentarii
Trimiteți un comentariu