Când eram mică, uram ziua asta. Era ziua părinților mei, dar nu pentru asta
o uram, ci pentru felul în care o petreceam.
Cu o zi înainte începea frământarea în casă. Se
făceau cumpărături și ne puneam la treabă. Toți: mama, tata și noi, fetele
(fetițele chiar). Exista pe vremea aceea obiceiul barbar de a trata colegii la
birou și pentru asta toată lumea din casă se angaja la o muncă silnică. Trebuiau
făcute (în casă, evident) prăjituri peste prăjituri. Munceam toată seara până
noaptea târziu într-o frenezie de nedescris. Pentru că nu era un sărbătorit, ci
doi. Deci totul la dublu. Amestecam ingrediente, băteam ouăle cu rândul,
frământam untul cu făina, frecam gălbenușurile cu zahărul până acesta se topea,
picuram licori frumos mirositoare, adăugam un praf de ceva (magie) și coceam.
Montam foile cu cremele între ele, tăiam, aranjam. După toata munca asta
extenuantă, aveam voie să mâncăm marginile. Și să lingem castroanele în care pregătisem
cremele. Rămânea ca eu și sora mea să sperăm să se întoarcă părinții de la
serviciu cu ceva resturi... însă bucăți întregi, frumoase, pline, nearse...
Halal sărbătorire! A doua zi toată lumea din casă
era ruptă de oboseală. Dar stai! Asta nu era tot! Fiind zi de nume, așteptai
musafiri. Care nu fuseseră neapărat invitați. Pur și simplu te așteptai să
vină. Și ei veneau. În mod normal, îmi plăcea să merg în vizită sau să primim
vizite. Dar nu atunci. Atunci nu-mi mai trebuia nimic decât somn... Și
prăjituri...
Sunt fericită că acele zile s-au dus. Dar îmi pare
rău că sunt departe de mama într-o asemenea zi. Aș vrea să pot să-i dau această
zi doar ei, doar pentru ea. O zi de pauză, de răsfăț. De prăjituri, eventual.
Dietetice. Și o cafea. Mare, neagră, cum îi place ei.
În loc de asta, de ziua ei, am băut o cafea cu
mama, la telefon.
La multi ani, mamă!Sursa foto: http://www.mitropoliaolteniei.ro/?p=8998
Comentarii
Trimiteți un comentariu