Când gândurile se cer scoase afară din minte,
măinile nu fac decât să asculte comanda și te trezești scriind... despre cafea.
Toată dimineața robotisem, a fost un început greoi
de zi și am ieșit afară cu copilul val-vârtej, mai târziu decât de obicei. Am
uitat chiar si cănuța cu apă a fetei. Mi-am făcut programul obișnuit de distrat
copilul, l-am hrănit și adormit și am pus de cafea în timp ce îmi luam prânzul.
Frugal. Nu aveam chef de el, deși foame îmi era. Simțeam că sunt ținută de la
ceva important. Și asta îmi crea o stare de nervozitate.
Am strâns masa, am turnat cafeaua aburindă în cană
și am pornit computerul. Am început chiar să scriu ceva pentru tema pe care o
aveam de rezolvat. Despre ciocolată.
Am fost întreruptă, însă. Fetița s-a trezit de la un
zgomot de alături. M-am așezat lângă ea s-o adorm la loc. Și mi-am lăsat mintea
să zburde puțin, dacă tot nu puteam face nimic altceva... Am detectat în cerul
gurii aroma ultimei înghițituri de cafea pe care apucasem să o iau. Și asta m-a
relaxat, brusc. Era așa, un fel de briză ușoară, care mă înviora. Mi s-a facut
dor de cafeaua mea din cană, abandonată pe pervaz. Stăteam acolo, întinsă și
tânjeam să mă ridic să mai iau o gură. Să simt lichidul cald cum îmi umple
gura, să-l păstrez puțin acolo, apoi să-l las să alunece ușor pe gât. Simt cum
aroma îmi pătrunde în creier și parcă acesta se bucură. Era ca și cum ai sta la
o baie de soare. Te lași leneș pe cearceaf și simți cum fiecare celulă primește
căldura și o savurează. Așa se întâmplă la fiecare gură de cafea pe care o
iau... Gustul mă inundă și mă poartă cu el.
Îmi place cafeaua puțin dulce, cu sau fără lapte,
cu sau fără frișcă, în orice combinație, cu vanilie (mai nou) sau alte
condimente. Sau simplă. Chiar și pozele cu cești pline cu cafea îmi plac. Când
sunt la un restaurant și urmează să comand, îmi desfăt întâi ochii cu pozele de
pe pagina cu cafele. În straturi spumoase și colorate de la alb, la crem, maro
deschis și până la maro închis. Cu scorțișoară pe deasupra sau cu ciocolată
rasă.... Mmmmm!!! Cu desene haioase făcute în spumă...
Îmi place chiar si ness-ul pe care mi-l face
soacră-mea, pentru că știu că-l cumpără din puținii ei bani doar pentru mine,
când mă duc s-o vizitez. Și-l beau cu drag chiar dacă mi-am luat deja, pe drum,
o cafea de la automatul din metrou, pentru că știu că ea mi-l face ca să mă
simt bine la ea. Mă simt bine oricum, pentru că mă simt dorită. Și beau si
ness-ul ei, pentru ca să se simtă și ea bine.
Am avut o relație specială cu cafeaua din
totdeauna. Îmi amintesc despre începuturi. Când venea cineva în vizită, mama
punea de cafea. Foarte devreme m-a învățat pe mine să fac cafeaua, ca ea să
stea mai mult cu prietenele ei de vorbă. Îmi convenea, pentru că în felul ăsta
stăteam și eu prin preajma lor. Să aud ce vorbesc, cum vorbesc... În plus, îmi
plăcea mult cum mirosea cafeaua. Nechezolul ăla de pe vremuri era foarte bun
pentru că oricum nu era altceva... Și pentru că mă tot dădeam pe lângă ceștile
de cafea și adulmecam ca un cățel pe lângă ele, mama mi-a dat într-o zi să gust
din lichidul maroniu. Mi-am ănmuiat buzele în ceașca ei și m-am strâmbat. Nu
mi-a plăcut deloc. Mai mult decât atât, mi s-a părut revoltător ca un miros atât
de seducător ca ăla după care mă înnebuneam eu să fie al unei substanțe atât de
amare! (Și mama punea foarte puțin zahăr. Iar de mai mulți ani o bea neagră.)
După Revoluție a apărut cafeaua adevărată! Aroma ei
era mult mai bogată, simteam că amețesc doar de la miros. Mama cumpăra cafea
boabe și o râșnea în casă. Toată casa se umplea de mirosul inconfundabil.
Obișnuiam să iau câteva boabe în camera mea, să le miros cât vreau eu. Le
frecam în mână să simt luciul boabelor prăjite și uleiul mi se imprima pe
piele. Le duceam apoi la nas și trăgeam cu putere aer în piept, aer cu aromă de
cafea prăjită.
Gustul nu mi l-am apropiat decât prin clasa a
12-a, când am descoperit că am tensiunea mică și medicul mi-a spus să beau
cafea. (Ha!) Nu dacă vreau, ci pentru ca să mă simt bine și să nu mai am
amețeli. De atunci am o scuză foarte bună să beau cafea. Și consumând-o în scop
”terapeutic”, m-am îndrăgostit iremediabil și de gustul ei. Acum, orice are
gust sau aromă de cafea, devine automat preferatul meu: ciocolată, prăjitură,
săpun...
De când a intrat în viața mea, a rămas acolo ca un
reper pe drumul vieții mele. Mă văd învățând pentru facultate, cu cana de cafea
alături. Până să mă împrietenesc cu gustul cafelei naturale, am făcut un
”rodaj” cu ness. Frecarea ness-ului cu zahăr făcea parte din rutina de
pregătire pentru învățat. Și pentru că ”rețeta” a funcționat, am folosit-o și
mai departe. Îmi amintesc, astfel, de prima mea sesiune la facultate. Locuiam
și învățam împreună cu prietena mea Gabi, fiecare cu cartea ei, cu treburile
ei. La un moment dat, hotăram amândouă că trebuie să luăm o pauză. Puneam
muzică și frecam ness-uri. Ne beam apoi cafelele asortate cu o mică bârfă, după
care opream muzica și ne întorceam conștiincioase la învățat.
Ceva mai târziu, la primul meu loc de muncă, șeful
ținea ședință cu noi în fiecare dimineață. Dar nimic nu începea până când eu
nu-mi făceam cafeaua. Pentru că n-ar fi avut nici un rost să-mi spună ceva
înainte de asta, nu se făcea nici o conexiune în capul meu. Trecusem deja la
cafeaua naturală și dădusem, cel mai probabil, în viciu: ritualul preparării, testarea
mai multor arome îmbogățite cu condimente diferite, desfătarea cu care-mi umpleam
plămânii cu mirosul cafelei proaspăt făcute, sorbirea lichidului magic cu ochii
mijiți de plăcere. Chiar dacă ședința făcea ca să-mi intre mai cu noduri,
așa... După ședința cu șeful (luuungă și plină de muuulte și inutile vorbe),
urma ședința noastră din birou, în care încercam să punem cap la cap ce
înțelesese fiecare pentru a da un sens lucrurilor spuse. Eram 3 oameni cu
experiență și nivel de pregătire destul de divers care ne chinuiam mințile să
pricepem despre ce era vorba în propoziții...
La următorul loc de muncă am făcut rost de o cana
de cafea mare de tot. Am iubit cana aia. Era galbenă cu inimioare. Dar nu
de-asta îmi plăcea, ci pentru ca era mare e tot. Și cafeaua băută din ea era
bună de tot și ținea toată ziua.
Viața mea socială începuse să se îmbogățească și plăcutul
obicei al servitului cafelei căpăta valențe noi: adesea avea loc înconjurată de
prietene la o terasă sau un bar drăguț. Sau în bucătăria vreuneia dintre noi –
și mai drăguț! Cafeaua venea atunci la pachet cu povești, gânduri și
îngrijorări de care avea fiecare tolba plină. Ce probleme mai avem pe la
serviciu, cum am vrea să fie viața noastră, pe cine mai iubim, pe cine părăsim,
unde am vrea să mergem, cu cine să ne întâlnim, cine ne face viața amară, al
cui zâmbet îl purtăm în suflet...
Anii au trecut, problemele s-au înmulțit,
speranțele s-au mai prăfuit, dar limbile rămăn la fel de ușor de dezlegat cu o
ceașcă de cafea în față.
Iubesc cafeaua și sentimentul pe care mi-l dă: de
pauză, de vacanță (scurtă, foarte scurtă) de la orice fac la un moment dat. Nu
e nevoie să mă opresc din ce fac pentru a savura o cafea. De fiecare dată când
îmi înmoi buzele de cana de cafea și las lichidul dulce-amărui să alunece în
gura mea, atunci, chiar în momentul acela sunt în vacanță! Și pot să aud în
urechi muzică de dans sau valurile mării, sau ecoul muntelui, sau zumzetul
albinelor... Cafeaua are în ea sunete și culori vrăjite.
Fiecare zi începe cu o cafea buna. Viața începe cu
o cafea buna!
Sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/333688653611319064/
Comentarii
Trimiteți un comentariu