Viața la 40

Nu vreau să povestesc acum despre cum e viața la 40 de ani. În mare parte pentru ca numărătoarea mea personală s-a oprit undeva la 35. Acolo mi s-a părut cel mai interesant și acolo am decis, cumva, să rămân.

Am să povestesc, în schimb, cum e viața la 40 – masură la pantofi... Nu ai mei.

Naști un copil și acesta rămâne mereu copilul tău. Chiar dacă la un moment dat aproape te ajunge în înălțime, chiar dacă merge singur la antrenamente în celălalt capăt al orașului la ora 8 seara, chiar dacă pleacă în cantonament sau meciuri în deplasare (și constați de fiecare dată că s-a descurcat foarte bine fără tine aproape), chiar dacă deja ai început să discuți despre sex cu el... Toate schimbările astea rămân într-o zonă destul de abstractă. Continui să te pregătești și să îl pregătești pentru adultul care va să fie.

 Până într-o zi fatidică, în care te oprești în fața raionului de încălțăminte (sport) pentru copii. ”Copilul” tocmai te-a anunțat că îl strânge 38 jumate.

- Fiți amabil, n-aveți mai mare puțin?

- Ăsta e cel mai mic număr la copii. Vreți să vă arăt un 40? 40 e cel mai mic la adulți.

Ma uit prostită la el și el așteaptă de la mine un răspuns. ”40? Adulți? Adică... cum ar veni... bărbat? Copilul meu? COPILUL MEU???” Mă întorc spre copil și încerc să evit ceea ce pare că devine de neevitat.

- Sigur nu-ți vine 38 jumate? Astă iarnă ți-am luat bocanci 37.

- Nu, mama. Mă strânge, ți-am spus. Nu pot juca fotbal așa! Nu pot să mă mișc...

Mă uit la vânzător. E acolo. Încă nu și-a pierdut răbdarea, mă așteaptă. Probabil că nu cât aș vrea eu. Nu cât să ajung eu singură la concluzia că e momentul ca băiatul meu să poarte încălțăminte de adult.

- Da, aduceți un 40... Și mă prăbușesc pe băncuță, lângă copilul ce tocmai devine bărbat, acolo, sub ochii mei. El freamătă de nerăbdare, își dorește mult acești pantofi. Mă uit la piciorul lui, care era cândva (nuuuu, nu atât de demult) un picioruș de bebeluș și pe care nu mă săturam să îl privesc, să îl mângâi, să îl sărut. Acum parcă vroia să-mi facă în ciudă. Parcă se lungise special ca să îmi ia mie copilul de lângă mine. Așa meritam eu, după cât îl dezmierdasem?

A venit vânzătorul și am constatat că piciorul sus-menționat nu lucra singur. Era clar pe mână cu vânzătorul, cu magazinul, cu firma producătoare. Păi da, că de-aia mă informa acum că prețul devine brusc mai mare cu peste 100 de lei: ”pentru că e de adulți”. Sunt deja pe punctul să-i sar la gât și mă oprește doar încântarea pe care o văd pe chipul fiului meu. 40 îi vine, evident! E puțin mare, dar nu cât să deranjeze. Pe naiba, este exact atât cât să deranjeze ordinea universului meu!

Am ieșit din magazin cu capul plecat, ca un învins. Deci... asta e... copilul meu poartă acum 40... Cumpărăm încălțăminte de la adulți... Iar el povestește încântat cum o să se joace el fotbal în parc și ce ghete au ceilalți copii cu care se joacă și cât de mândru va fi el de ale lui. Nu e adult, nu încă. Mai e puțin. Cu toate astea, simt că un prag a fost trecut. E ca acele ritualuri de inițiere. La raionul de încălțăminte!!! Cel puțin ritualurile adevărate au loc într-un cadru festiv! Există o pregătire, o punere în scenă. Și ”aparținătorii” se așteaptă la ele, nu sunt luați așa, pe sus...

Viața mea la 40 – cât poartă acum copilul meu – este plină de bucurie și mândrie când mă uit la el ce om frumos se face, de spaimă că nu știu ce am de făcut și nu știu dacă fac bine ce fac, dar și de tristețe și dor după copilul blond și plin de cârlionți, cu ochi albaștri care priveau lumea de la înălțimea brațelor mele.