Să iei masa în oraș e o bucurie, nu? Pentru noi, adulții. Alegem locul (în care dorim să fim), alegem ora (la care avem chef să mâncăm), alegem compania (e important!) și alegem meniul (mâncarea care ne place). Lucrurile se întâmplă cum vrem noi!
Dar acum să vorbim
despre copii.
Locul acțiunii: parcul Kiseleff, parc de fițe,
cică. Mulți dintre copiii de la locul de joacă sunt aduși cu mașina, deci
trebuie să fie așa... Locul de joacă e frumos, bine întreținut, unele
instalații sunt potrivite și pentru copii mici (ca al meu), sunt reparate când
e cazul și locul curațat periodic de crengile pe care le mai rupe vântul și de
gunoaiele pe care le lasă oamenii.
Personajele: copiii și ”aparținătorii” lor –
părinți (ca subsemnata), bunici, bone. Din start vreau să precizez că primii
numiți nu au nici o vină. Ei sunt cei oprimați în scenariul ăsta, fugariți cu
caserole printre instalații. Știu, unii copii sunt mofturoși și nu mănâncă
acasă... Fiul meu cel mare ciugulea ca o vrăbiuță când era mic și eram foarte
stresată pe tema asta. Dar nu i-am dat să mănânce la locul de joacă.
Motivele pentru care cred că nu e bine să hranești
copilul la locul de joacă ar fi următoarele:
- lipsa igienei specifice pentru servirea mesei – mânuțele copiilor nu sunt curate în acele momente. Și nici ale celui care poartă caserola/furculița/scobitoarea. Dar unii, grijulii, au găsit soluții pentru asta, cum o să povestesc mai jos;
- desconsiderăm eforturile celor care încearcă să țină locul de joacă curat și contribuim la crearea unui mediu murdar, așa cum NU ne dorim pentru copilul nostru. Cu toată curățenia pe care o fac cei plătiți pentru asta, permanent găsești pe jos pufuleți storciți, floricele de porumb călcate în picioare, bucăți de sandviș sau de fructe care mai scapă din mânuțe neîndemânatice sau gurițe prea pline. Cei mai mici de tot vânează mereu asemenea ”prăzi”, pentru că pentru ei totul e interesant. De cercetat. La aceasta vârstă, în principal cu gurița. Dar important e să nu facă altul mizerie, noi avem voie, nu?;
- la fel ca și în cazul hrănitului în timp ce copilul privește la televizor, el nu se concentrează asupra acestei activități sau asupra hranei furnizate. Astfel, e posibil să depășim cantitatea de mâncare de care copilul are nevoie (el nu e atent ca să ne oprească – dar exact asta vrem, nu?) și ăsta e drumul către obezitate. În plus, nu se concentrează asupra a ceea ce mănâncă și asta nu servește deloc scopului nostru mai înalt de a mânca diverse alimente cu plăcere. Cu alte cuvinte, cultivăm ”mofturoșenia”, nu o combatem;
- așa cum noi, adulții, avem dreptul să ne bucurăm de activitățile în care ne implicăm, la fel și copiii au dreptul să se bucure de timpul lor de joacă. Nu să fie fugăriți cu mâncarea prin parc. Nu întrerupți când tocmai învățau cum să coboare pe țeavă ca pompierii, ca să ia o gură de ceva. Nu opriți când alergau după minge ca să muște dintr-un măr, ca să se uite apoi, îmbufnat, cum alt copil a ajuns înaintea lui la minge;
- nu în ultimul rând, să ținem seama că nu suntem singuri – noi și copilul nostru – la locul de joacă. Mai sunt și alți copii, care chiar daca au mâncat recent ceva mult mai gustos/sănătos, când văd pufuletele întins către gura unui alt micuț, îi cuprinde pofta... Iar pe părintele expus, generozitatea. ”Vrei și tu?” Și de aici începe o altă poveste, despre părintele hain la suflet care nu lasă copilul să guste din bunătățile altora la locul de joacă. Nu conteaza că poate părintele respectiv nu consideră sănătoasă gustarea propusă sau că în câteva minute urmează să-i serveasca micuțului său prânzul. Acasă. La masă.
Într-o zi (ca oricare zi) eram cu fata la locul de joacă. Alergam de colo-colo, de la o instalație la alta,
hotărându-ne destul de greu pe care s-o mai încercăm. A văzut la copiii mai
mari că toboganul se poate urca și pe partea alunecoasă și tot încearca figura asta.
Deodata am auzit o doamnă urlând foarte aproape de urechea mea: ”Hai,
Anastasia, vino să mănânci!” și flutura peste capul fetiței mele un sandviș
început, din care atârna o frunză de salată verde și o felie de cașcaval, pe un
pat de ceva alb. Fata, Anastasia, era în căsuța din vârful toboganului și
întârzia să iasă. Își făcea de lucru acolo cu o prietenă. Crezuse, probabil, că
acolo sus bunica (sau bona) nu o poate ajunge cu sandvișul ăla... Mereu se
păcălesc copiii ăștia! Sandvișul îi urmărește peste tot, îi așteaptă până ies
din ascunzătoare, nu dispare, nu! Și totuși, ei încearcă... Așa, ca Anastasia,
care de acolo a luat-o la fugă peste plasa de lanțuri, pentru că nici pe acolo
nu putea să urce bunica...
Alături,
o bonă filipineză ne arăta ce înseamnă să ai clasă. (Nu e vina ei, cu siguranță
așa fusese instruită!) Alesese să servească masa băiețelului de care avea grijă
într-una din căsuțele de lemn amenajate pentru copii. Avea două recipiente Philips
Avent, unul cu căpșuni și unul cu bucăți de măr. Lua câte o bucată din fiecare
cu o linguriță. Nu eram singurii ”fascinați” de peisaj. Un alt băiețel se
insinuase înăuntru și o convinsese pe bonă să-i vâre și lui în gură câteva din
bunătățile aduse. Am luat-o pe fi-mea pe sus. Exact noi mai lipseam de acolo!
Am rugat-o să mergem la cealaltă casuță, din partea opusă.
Acolo
era un dezastru în plină desfășurare: un băiețel cu o pungă de floricele în
mână, însă cele mai multe erau pe jos. Am înțeles iute și de ce. Băiatul băga
mâna în pungă, o umplea de floricele și apoi o lipea de propria față. Una sau
doua floricele probabil nimereau în gură. Restul... erau cele de pe jos. Și
numărul lor sporea. Am oprit-o în ultimul moment pe fi-mea să nu bage în gură o
floricea proaspăt culeasă de pe jos (cât eu stătusem să mă îngrozesc de peisaj)
și l-am îndemnat pe băiat să ia câte una, că să nu mai cadă pe jos. Cu coada
ochiului o reperasem pe mamă pe o bancă din apropiere. Era atentă la scenă,
probabil ca să nu-i fac eu vreun rău puiului. Pentru că altfel n-a avut nici o
reacție. Am decis cu voce tare că locul arată ca o cocină de porci și am luat-o
din nou pe sus pe fată de acolo. Nici asta nu impresionase pe mama spectatoare.
Atâta timp cât copilul ei se simțea bine...
La un
alt tobogan, o bonă (probabil) găsise o metodă ingenioasă de a rezolva problema
igienei mesei pentru copilul de care avea grijă. În mâna stângă ținea o
caserolă pătrată cu bucăți de măr, pe care le apuca una câte una cu mâna dreptă,
pe care o băgase într-o mănușă din acelea de plastic, de unică folosință, pe
care le folosesc coafezele când vopsesc părul clientelor.
Pe
rampa unde mișună de regulă copiii între 1 și 2 ani, un tătic (ei bine, da, până
și tăticii...) urmărea pe fetița lui cu o banană pe jumătate decojită. Unul
dintre picii cu care ne întâlnim zilnic și ne salutăm deja, mușca cu pofta
dintr-un pufulete. Bunica (v-am spus că ne-am împrietenit) mă întreabă dacă
să-i dea și fetiței mele. Mda, lumea e generoasă iar eu, uite cum mă port! Ca o
sălbatică! Sar ca arsă că să nu-i dea!
Dădeam
din nou tărcoale căsuței unde bona filipineză terminase gustărica. Acum era
ocupată de o fetiță care vorbea în limba engleză cu o bunică sau ceva... Avea
în brațe o pungă cu niște bile colorate (mai târziu am văzut că aveau așa ceva
la chioșcul de alături), ceva gen pufuleți. Când fata mea a intrat în casuță, a
smucit punga, ca și cum refuza să ofere altcuiva din ea.
Se
făcuse ora 13 și un sfert și mă întrebam ce gustărică mai este aceea care se
servește la o asemenea oră. Ce argumente au acești oameni?
Ne-am îndreptat spre casă, să luăm prânzul. Eram
enervată și mă tot gândeam ce aș putea face să schimb situația asta. Pentru că
m-am săturat de caserolele umblătoare, de sandvișurile urmăritoare, de
pufuleții striviți pe jos! Mă gândeam de câte ori în cursul acelei ieșiri
fusesem nevoită s-o iau pe fi-mea din locul de masă mobil încropit ad-hoc de
toți acești ”aparținători” grijulii. E și asta un exemplu de lipsă de
civilizație, după părerea mea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu