Poveste despre povești

În orice colț al lumii sunt copii. Și copiii au nevoie de povești. Așa învață, retrăind experiențe ale înaintașilor lor. Așa crează lumi și dau viață personajelor extraordinare, așa visează.

Toți copiii au nevoie de povești. Chiar și copiii din satele românești unde să ai televizor acasă înseamnă că ești bogat. Copiii părinților care n-au apucat să se alfabetizeze, pentru că erau la muncă, de mici, aducând pâine pe masa familiei lor numeroase. Copiii care poartă doar haine care nu le mai vin fraților lor mai mari, cârpite și răs-cârpite – fără prea mare măiestrie, la vedere, cu ață în altă culoare.

Este cel mai trist lucru de pe lume ca un copil sa nu fi auzit in viata lui o poveste. Alta decat cea in care unchiul Sile i-a spart capul cu sapa vecinului pentru că acesta îi aduna prunele din ramurile care îi treceau gardul. Feți-Frumoși și deștepți, Ilene Cosânzene, zâne care te ajută la nevoie cu puterile lor magice, zgripturoaice care îți pun la încercare curajul și istețimea, zmei puternici și slabi de minte, peștisori fermecați care împlinesc dorințe, cai înaripați și vorbitori, păsări măiastre... Personaje rele și urâte care pun eroul la încercare și personaje extraordinare care restabilesc ordinea și dreptatea. Lumi în care cei mici și neajutorați se dovedesc a fi mari și puternici (în spirit), și, prin urmare, iubiți și respectați.

Era doar o copilă. Ar fi vrut ea să nu fie copilă, să fie adult ca să poată decide asupra propriei vieți. Dar nu era. Nu avea cum să fie... încă. Era prea fragedă, avea prea puține experiențe de viață. Avusese o copilărie normală. Terminase liceul și acum era... învățătoare. Până mai ieri, învățătoare înseamna pentru ea o doamnă bine, care știe multe lucruri și îi învață din ele și pe copii, la școală. Doamna ei învățătoare avea copii la momentul la care o cunoscuse. Avea o familie, o experiență de viață, un renume. Cum să fie ea învățătoare? Practic, peste noapte. Nu avea nimic din toate acestea...

Luase post într-un sat departe de orașul unde crescuse. Satul bunicilor (unde ajungea schimbând un tren și un autobuz – antic) era mai emancipat decât ăsta unde ajunsese ea acum. Învățătoare. Abia se instalase la gazda ei și deja ajunseseră până la ea ecouri ale emoțiilor stârnite de venirea ei acolo. Cineva trebuise să plece de pe post. Nu din cauza ei plecase, ci din lipsă de calificare. Ea, însă, era calificată, era învățătoare! Hai ca poate dacă își mai repeta de câteva ori, se obișnuia cu asta...

15 septembrie a avut întotdeauna o semnificație deosebită (ca pentru orice copil): prima zi de școală! În fiecare an era mai mare, mai sigură pe ea, mai dornică de a-și vedea colegii și a împărtăși isprăvile de peste vacanță. Acum, însă, era copleșită de spaimă. Era prima dată când această zi – prima zi de școală – o găsea dincolo de catedră. Și era singură. Fără colegi. Fără familie. Înconjurată doar de figuri necunoscute. Ce-o să facă? Cum o să se poarte? Ce or să creadă oamenii despre ea? Ce o să le spună? Ce or sa spună ei? Se mira cum de o țin picioarele și nu se prăbușește în fața lor. Toată lumea tace, dar ei i se pare că e așa de mult zgomot, că nu-și aude gândurile. E inima ei care bate cu putere. Fiecare bătaie o zguduie, pur și simplu. Oare oamenii văd cum se clatină?

Dar ei se uitau la ea serioși, respectuoși, atenți să nu piardă nici un cuvânt de-al ei. Era prima dată când cineva îi acorda atenție așa, ca unui adult! Și asta o copleșea. Copiii erau mici, mai ales trei dintre ei, timizi și foarte curioși. Părintii erau și ei curioși. Poate că se întrebau de ce venise ea acolo, tocmai acolo, la ei în sat.

15 copii. Primii ei elevi! Cei 3 mai mici erau de clasa întâi. Mici rău și speriați. Îi venea să-i ia pe toți 3 în brațe. Nu știau nimic despre viața în care intrau. Nu merseseră nici la grădiniță. Nici nu era gradiniță în satul lor. Ceilalți erau mai mari (clasa a treia și a patra) și de aceea era de presupus că știu mai multe. Însă privirea lor părea la fel de speriată. Erau atât de diferiți de copiii cu care lucrase ea în liceu, în perioadele de practică pedagogică! Aceștia păreau mult mai firavi, mai nesiguri. Debusolați. Așa se simțea și ea. Și părinții erau altfel aici. O priveau și parcă așteptau ca ea să le dea direcția: ”Luați-o pe aici!”. Nu știa ce să le spună. Așa că începu cu ”Numele meu este ...” și continuă cu ”manuale, rechizite, orar, documentele necesare pentru alocații”. Simțea cum respirația i se reglează și nici picioarele nu mai tremurau. Înțelese din felul în care o ascultau cu toții că o vor urma și porni călătoria.

Nu era simplu să țină lecțiile. Fusese învățată să facă asta, în școală. Un an întreg făcuse practică la ”simultan 2”: clasa a doua și clasa a patra cuplate. Adică ceva mai simplu. Orele păreau prea scurte pentru a vorbi cu toți, pentru a înțelege ce poate fiecare să facă. Nu ce își imaginase ea, în orice caz. A devenit destul de limpede că trebuia să adapteze ceea ce știa la ce aflase acolo, la fața locului. Deci s-o ia ușor.... foarte ușor....

Cel mai simplu părea să fie, totuși, cu clasa întâi. Acolo era clar că e teren virgin și știa ce are de făcut. Primele lecții, primele pagini din Abecedar (ediția 1985, l-am găsit bun de descărcat aici), primele imagini și primele liniuțe de trasat în caietele tip 1... Și povestea! „Capra cu trei iezi” în imagini. (Pe vremea aceea, dragi copii, Abecedarul era unul singur și începea pentru toată lumea la fel, cu „Capra cu trei iezi”.)

„A fost odată ca niciodată o capră care avea trei iezi.” Când a ridicat ochii de pe cartea de povești, a văzut nu 3, ci 15 perechi de ochi care o priveau maaari, curioși. Le-a reamintit celor 12 mai mari că primiseră de lucru la alte materii și a continuat: „Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic și cuminte.” Din nou a surprins toate cele 15 perechi de ochi ațintite asupra ei. S-a întrerupt iar să-i readucă la ale lor pe cei mari și a încercat să cotinue povestea. În zadar. Le-a reproșat atunci celor mari că nu vor să lucreze ce primiseră, deși știau povestea. Nu, n-o știau. Nu știau „Capra cu trei iezi”? Nu. Dar ce poveste știau? Nici una. Ce poveste le citise doamna cu care învățaseră în anii trecuți? Nici una. Nici una?

Nu-i venea să creadă că acestor copii nu li se citise nici o poveste niciodată. Nici la școală, nici acasă. Nu-i venea să creadă că există copii care n-au auzit măcar o dată în viața lor despre Scufița Roșie, despre Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, despe zmei, Spân și vrăjitoare...  „Atunci puneți toți stilourile jos și ascultați povestea <<Capra cu trei iezi>>. Iar mâine o să citim altă poveste.” A înțeles brusc că trebuia să-și facă un țel din a le prezenta acestor micuți lumile fantastice din povești.

Era destul de greu să facă ceea ce propunea programa școlară cu trei clase simultan. Acum vroia să aibe chiar extra-timp pentru povești!!! Orele erau prea scurte și au devenit și mai scurte în noua lumină. Lucrurile pe care vroia să le spună copiilor erau atât de multe!!! Pe 15 septembrie se întrebase ce-o să facă ea acolo, cu copiii ăia care nu știau că aveau în fața lor tot un copil. Acum nu știa cum să facă loc pentru cât mai multe lucruri pe care vroia să le facă acolo, cu ei. Și-a dat seama că nu mai era copil. Cele 15 perechi de ochi care o priveau în clasă cu atâta seriozitate și spaimă în același timp, plus măcar tot atâtea perechi de ochi de părinți care își lăsau pe mâinile ei odraslele în fiecare dimineață, plus alte zeci de perechi de ochi de oameni care o salutau respectuoși pe drum cu „Saru’ mâna!” de îi venea să intre în pământ de rușine.... toate o făcuseră să crească, să se facă mare, să devină adult. Acum simțea că are o responsabilitate pentru suflețelele acelea mici care stăteau în fața ei, în bănci și păreau dispuși, chiar bucuroși, să o urmeze.

„Capra cu trei iezi”, „Scufița Roșie”, „Punguța cu doi bani”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Neghiniță” își făcură loc în programul primei săptămâni de școală, înlocuind materii precum desen, lucru manual, educație fizică (de care acești copii nici nu duceau lipsă, pentru că munceau în gospodării cot la cot cu părinții lor). Apoi ea a primit vestea: luase examenul la facultate. Planul ei de viață fusese de la început să meargă să studieze la facultate, deci urma să părăsească destul de curând postul de învățătoare. Atâta fusese cariera sa. Scurtă și intensă. Însă tot mai avea câteva zile la dispoziție, până când se termina și a doua săptămână de școală.

Știa că programa școlară avea să fie urmată tot ca și până atunci, pentru că urma să revină pe post vechea „doamnă învățătoare”. Știa și că nu putea face nimic pentru copii în privința asta. Însă putea să facă ceva pentru sufletele lor: să le citească mai multe povești! Știa că doar cu acelea ar fi rămas copiii după plecarea ei. Așa că le-a propus copiilor ca până la plecarea ei, să nu mai facă altceva, decât să citească și să discute despre povești. „Sarea în bucate”, ”Ursul păcălit de vulpe”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Cenusăreasa”, „Albă ca zăpada”, „Frumoasa adormită”, ”Mica sirenă”, „Greuceanu”..... Vestea a fost primită de către copii cu mult entuziasm. Iar urechile lor se ciuliră atente să audă aventurile din cărți.

La finalul săptămânii, tânăra învățătoare își strânse lucrurile și apoi îi strânse la piept pe copii. Poate într-o altă viață o să rămână acolo, cu ei, să le citească câte o poveste din când în când, după ce vor fi învățat tabla înmulțirii și războaiele daco-romane și părțile de propoziție...

În vacanța de Crăciun, fata s-a întors de la facultate și a vrut să-i vadă pe copii. Era parcă o altă viață pe care o trăise, dar nu se putuse rupe complet de ea. O experiență care o marcase profund, mișcase mecanismele cele mai fine ale ființei ei și nu putea doar să treacă mai departe. Așa că a luat o sacoșă plină de portocale și alte dulciuri și s-a urcat în autobuzul care o ducea departe, în satul cu copiii cărora nimeni nu le citea povești. Rugase gazda unde locuise timp de 2 săptămâni fantastice să ia legătura cu copiii, să îi anunțe vizita.

Și au venit s-o vadă! Erau atât de emoționați! Unii se îngrămădeau să ajungă lângă ea și să-i povestească ce se mai întâmplase în viața lor. Alții stăteau timizi mai departe, copleșiți de bucurie când ea le striga numele și îi chema să-i îmbrățișeze. Veniseră cu părinții și aceștia vroiau și ei să vorbească cu ea, să-i povestească ce mult îi duseseră dorul copiii. Era o hărmălaie de nedescris. Și ea era în mijlocul acestei mari emoții. Importantă pentru ei, îndrăgită și dorită. Din nou se gândea la acea altă viață în care ar fi vrut să dea o șansă acestor copii să arate lumii ce pot. Bucuria și regretul i se amestecau în suflet și făceau ca acesta să pară brusc neîncăpător. Îi venea să strige de bucurie și de neputință.

N-a stat mult, nu era timp. Locul ei nu era acolo, însă se bucura că trecuse prin viețile acestor oameni chiar și așa, razant. Pentru că emoțiile pe care ei le stârniseră în ea nu aveau să fie egalate ușor și nici prea curând...

Au trecut de atunci 20 de ani. Pentru ea acești ani au adus și lucruri frumoase, dar și lucruri mai triste, și bucurii, dar și supărări. Își amintește când și când despre ”cealaltă viață” pe care a început să o trăiască acolo, în sătucul îndepărtat, despre cele 15 perechi de ochi mirați de lumea care li se deschidea din cărți. O amintire aproape ireală, pe care a păstrat-o cu drag toată viața.

Acești copii sunt acum adulți în toată regula, probabil și-au întemeiat ei înșiși gospodării, familii, copiii lor sunt poate deja mari și ei. Oare lor cine le spune povești? Trebuie să existe undeva cineva care să le spună și lor povești! Trebuie! Pentru că toți copiii, dar absolut toți, au nevoie de povești!