Într-o viață
cunoaștem poate mii de oameni. Care au asupra noastră un impact mai mare sau
mai mic. Unii ne marchează pe viață. Într-un sens pozitiv sau din contră...
Alții lasă niște urme abia vizibile. Altora le marcăm noi viața, chiar dacă nu
ne propunem asta.
Mă gândesc de ceva vreme ce
oameni minunați țin eu aproape de sufletul meu și cum aș vrea ca ei să știe cât
de norocoasă mă simt că ei sunt acolo. M-am gândit să scriu despre asta, despre
ei. (Evident, doar de bine!) Ideea rămăsese undeva, agățată și se pare că i-a
venit vremea acum. Pentru că impresiile recente au fost puternice și fiindcă
îmi fac timp acum să le valorific.
Am
petrecut o săptămână într-o deplasare la țară (despre care am scris deja aici)
și cu acest prilej am avut parte de revederi cu câțiva prieteni dragi (pleonasm,
dar în cazul ăsta nu strică!). Aceste întâlniri m-au impresionat foarte tare,
pentru că nu i-am mai văzut de multă vreme pe unii dintre oamenii ăștia. Cu
unii dintre ei cred că sunt cel puțin 8 ani de când nu ne-am mai văzut (”canadienii”).
Cu
toate astea, totul a decurs ca și cum trecuse doar o săptămână de la ultima
întâlnire. Cum se întâmplă asta? Desigur, informațiile curgeau gârlă în toate
direcțiile, aveam de recuperat mult, de pus la curent cu multe întâmplări din
viețile noastre. Dar nu cred că era doar bucuria de a povesti despre tine și ai
tăi cea care ne menținea atenția și care ne susținea fluxul de cuvinte. Era o
energie, o bucurie, o dorință de a face parte din povestea celuilalt. Și o
familiaritate care permitea orice dezvăluire, ca atunci când știi că ești cu ai
tăi și poți spune orice pentru că te înțeleg, te iartă, te iubesc și te știu
mai bine așa, cu sufletul dezvăluit.
”Canadienii”
sunt o familie frumoasă, puțin nebună (am zis ”puțin” pentru că am promis că
scriu numai de bine, da?) – nebună pentru curajul de a înfrunta viața într-un
mod pe care eu nu l-am mai văzut la cineva cunoscut. Au plecat în Canada acum
11 ani, iar la vizitele anterioare nu ne-am prea văzut. Amândoi au vârsta mea
și el îmi este văr de-al doilea. Și sper să nu se supere dacă povestirea va
dezvălui faptul că nevasta lui mă impresionează de multă vreme. Adevărul este,
însă, că și el mă impresionează pentru cât de bine îi face față. Ha-ha!
”Canadianca”
este o femeie excepțională, o forță a naturii de când o știu. Mi s-a părut
uimitor s-o văd acum alături de fata ei care a crescut atât de mare (are
aproape 12 ani, dar este înaltă și foarte frumoasă), vorbindu-i ca o mamă,
când, de fapt, eu o vedeam și pe ea tot copilă. Așa cum am cunoscut-o, acum
(prea) mulți ani. Nimic nu părea să se fi schimbat la ea. Era la fel de
deschisă, de plină de energie, de amuzantă, de ironică, de tânără în spirit. Încât
făcând (ea nu făcea, ci chiar era) pe mama dojenitoare cu fiica ei, îmi părea
aproape caraghios. Mi-am dat seama că eu sunt cea care fac lucrul asta să pară
caraghios. Pentru că nu mă puteam rupe de imaginea ei din tinerețe. A noastră,
de fapt. Adică am ajuns la această vârstă de acum, dar cumva am rămas atârnată
undeva în alte timpuri...
Mi
se pare că ar fi chiar banal și redundant să spun acum cât de mult o apreciez
pe femeia asta pentru cât de puternică este și cum răzbește ea prin viață.
Oricum n-aș putea să vorbesc despre asta fără să mă gândesc și la sora ei. Și
nu numai. Să merg până la sursă (cât pot eu). A pus mama lor ceva în plămada
din care le-a făcut pe fetele astea (pe frate nu-l cunosc suficient ca să mă
exprim)! Ceva deosebit, ce nu întâlnești la tot pasul... De fapt, chiar dânsa
pare a fi făcută dintr-un material aparte. O mână de om, dar ai impresia că
poate dărâma munții, dacă și-ar propune. Acum ea vrea să meargă în Canada să
își ajute fata să crească copiii (al treilea e pe drum). Pentru mine, Canada e
undeva la capătul lumii. Și nu neapărat capătul ăla bun. Nu doar departe, dar
și incomod de abordat (am auzit că e foarte-foarte frig iarna acolo și asta nu
mi-e confortabil deoc). Dar dânsei nu-i pasă de aceste detalii. Simte că are
acolo o datorie și restul sunt doar detalii. Doar e de piatră, nu v-am zis? Un
fel de Wonder-Woman. Ține gospodăria, are în grijă o soacră invalidă, crește cu
drag nepoți (cu cât mai mulți, cu atât mai bine!), muncește la câmp și încă
face meditații la matematică cu unii copii din sat. De plăcere. Pentru că o relaxează.
Dar
să revin la fată. La fete. Amândouă îmi sunt dragi și regret că le văd atât de
rar (fac și eu ce pot, dar unele distanțe chiar nu le pot străbate). Cu toate
astea, mă mângâie gândul că atunci când le văd, distanțele și duratele se
topesc imediat și suntem parcă de o viață acolo, cu o cafea în față, cu un bebeluș
pe jumătate adormit în brațe și alți 5 (toți ai noști) mișunând în jur și
întrecându-se să ne uimească cu oferta lor (contractuală, în scris – uimitor!)
de baby-sitting!
Nu
știu când va fi următoarea revedere cu ”canadienii”, dar știu că și la 80 de
ani dacă ne întâlnim (jucăm la dublu!), vom fi la fel de tinere (doar cu mai
multe riduri, dar din alea ”de frumusețe”), de vesele și de apropiate ca acum.
Pentru că sufletele noastre trăiesc atemporal și aspațial.
Tot
ca o atingere caldă a fost pentru sufletul meu și revederea cu verișoara mea.
Tot prin alianță și tot preferată în fața vărului meu, soțul ei. El știe. L-am
anunțat de multă vreme. Și sper că înțelege. Mai ales pentru că mulțumită
faptului că s-a însurat cu ea, am rămas în continuare apropiate, apropiați.
Altfel cine știe, dacă se mărita cu altul, prin ce cotlon de lume ajungea...
Gabi e un om care mă uimește prin căldura sufletească cu care înconjoară pe
oricine, cred eu. Chiar și pe pacientul cel bolnav la cap (cu acte), care o
sună de 10 ori în timp ce ea e la masă, încercând să bage ceva în gură pe ziua
respectivă (la ceas de seară). Sunt curioasă dacă există pe lumea asta un om
care să gândească altfel despre felul ei de a fi. Omul ăla, dacă există,
probabil că are ceva foarte grav la cap... Și aici este vorba tot despre un
răsad bun, pentru că mama ei este la fel. Un fel de mama răniților. În casa te
simți mereu nu doar binevenit, ci mai ales dorit. Să te tot duci în vizită! Trebuie
să nu-ți mai propui și altceva pentru ziua respectivă, faci loc în agendă. Și neapărat
trebuie să stai la masă. (Adevărul e că am parte de mai multe prietene pentru
care să mănânc la ele e aproape o condiție când le trec pragul. Nuuuu, nu mă
plâng! Din contră!) Chiar dacă o prinzi fără mare lucru în frigider și chiar
dacă abia ai servit prânzul. Și face asta cu o naturalețe uimitoare, nici măcar
nu poți să simți că deranjezi. Ești acolo ca să rămâi! There is no other way!
Ajunsă
aici, îmi dau seama că nu mai e clar despre cine vorbesc: despre mamă sau
despre fiică... Dar asta pentru că lucrurile pe care le-am scris mai sus sunt
valabile pentru amândouă. Doar faza cu pacientul insistent e valabil doar
pentru Gabi.
Nu
poți rămâne imun la energia și dragostea pe care acești oameni dragi o transmit
în jur. Eu n-am rămas. Eram în facultate și am văzut cu uimire cum tanti Lenuța
își îmbrățișa și își pupa copiii ajunși oameni în toată firea. Îmi spunea că
pentru ea sunt tot copii și așa vor rămâne. Îmi vorbea despre atingerea
dragostei, pe care am experimentat-o mai târziu și eu pe pielea mea: când
copilul tău te caută și te atinge cu mânuța lui mică, simți în locul respectiv ca
un fel de fior, ca o blândă electrocutare, o căldură care iradiază apoi în tot
corpul... Avea mare dreptate! Exact asta am simțit și mi-am amintit de vorbele
ei. Am admirat (și jinduit după) dragostea fățisă față de copiii ei (și acum față
de nepoți) și am luat-o drept model. Sau reper. Pentru asta, tanti Lenuța va
avea mereu un loc în sufletul meu, chiar dacă viața mă fură uneori și fix de
ziua ei eu uit să o sun... Sper că știe că mi-e dragă în fiecare zi, nu doar de ziua ei. Și chiar dacă
uit să-i spun asta...
Viața
ne duce aiurea pe fiecare, ne ocupă timpul și mintea cu tot felul de lucruri
mai mult sau mai puțin importante. Uneori parcă suntem în lumi paralele. Dar
când ajungi lângă oamenii care îți sunt aproape de suflet, e ca o barcă ce
ajunge mereu la mal și toți sunt fericiți că au ajuns din nou acolo, pentru că
se simt în siguranță. E așa de plăcut să te lași cuprins de prietenia lor! Fără
reproșuri (că n-ai mai sunat sau nu i-ai mai vizitat), fără discontinuități de
comunicare și dragoste, fără justificări, fără judecăți, fără supărare... Simplu,
degajat. Dezgoliți de aparențe și măști. Doar noi și sufletele noastre surori!
Sunt
atât de norocoasă!
Prietenilor
mei dragi le mulțumesc pentru că există în viața mea! Chiar dacă voi apuca să
scriu despre ei sau nu. Chiar dacă îi voi numi sau nu. Chiar dacă mă mai iubesc
sau nu. ;)
Comentarii
Trimiteți un comentariu