Viața la țară – varianta pentru toddleri

Mă întreb dacă în mintea lor mică de toddleri copiii noștri (ai mei și ai prietenilor mei aflați în situația asta) exista înainte măcar o fărâmă de gând cum că viața este și altfel decât cu două ieșiri în parc pe zi. Altfel adică... toată ziua afară. În curte. Dezbrăcat și desculț. Prin iarba din bătătură, printre găini, pui, iepuri și albine (spre disperarea mea). Viața la țară.

Varianta pentru toddleri a vieții la țară e mult mai bună decât a mămicilor/părinților însoțitoare/însoțitori. Am deja trei voturi (din patru – n-am întrebat-o și pe Denisa) că așa este. Poveștile prietenelor mele sunt asemănătoare, dar în detaliu o știu doar pe a mea.

În calitate de părinte responsabil, acasă încerci să faci mediul cat mai childproof iar în parc stai (în alertă) doar 2 cu 2 ore. La țară, însă, trebuie să fii în priză tot timpul. Pentru că la țară copilul descoperă o mie de lucruri interesante în curte pe zi și nici una nu e sigură pentru el. De exemplu scările de acces în casă. Am stat cu sufletul la gură de fiecare dată când s-a apropiat de ele (unii chiar au sărit ca arși de emoție), dar adevărul este că fata a făcut o treabă minunată. Urca și cobora ca o profesionistă. E drept că urcatul era stilul profesionist de-a bușilea, dar ce mai contează? Concluzia este că ne-am întors în București cu ceva abilități în plus, cum ar fi urcatul (mult îmbunătățit) și coborâtul scărilor.

Alt obiect interesant descoperit în curtea bunicii: toiagul străbunicii. Toiagul este generic spus, pentru că străbunica are curtea presărată cu tot felul de bâte pe care le folosește ca să se sprijine în mers. Există și două bucăți ”artistic” prelucrate (hihi!) și special destinate acestui scop, dar alea sunt cumva de protocol. Și stau cuminți la vedere, în prispă. Aceste obiecte, câte unul sau chiar câte două odată, erau plimbate de fi-mea prin toată curtea, strecurate printre ochiurile gardului de la grădina de flori (de altfel, am avertizat-o pe mama să caute acolo orice îi lipsește), bătut cu ele în marchiză sau amestecat cu ele prin găleata cu apă (de băut) sau prin castroanele cu apă ale păsărilor și cățelului. Așa ceva nu găsești în Kiseleff!

De departe cele mai interesante într-o curte, la țară, sunt, însă, ființele vii. Cățelul era favoritul. A fost botezat Blacky, dar este roșcat. Și mic de felul lui. Unde mai pui că e și foarte tânăr. Se ducea fata la el cu degetul întins. Iar el i-l lingea bucuros. Apoi i se deschidea pofta la cărniță de copil mic și începea să lingă și alte părți ale corpului, ce nimerea, pentru că ea începea să facă pe intimidata și se tot retrăgea, luând-o la fugă prin curte. Totul sfârșea într-o urmărire umedă, cu fata chicotind toată.

Adevărul este că acest cățel e un deliciu. Ne-a distrat pe toți. Mama ne avertizase că nu latră defel, decât noaptea și doar la semenii săi care umblă liberi pe drum. Era amuzant cum se urca el pe grămada de pietriș din curte și lătra de acolo. Pesemne asta îl făcea să pară mai impunător, se simțea mai sigur pe el și lătra cu tupeu (din spatele gardului, da?). Însă foarte puțin a făcut asta cât am stat noi acolo. Noaptea pica rupt de oboseală după ce seara îl alergau copiii cu o minge de tenis de câmp de-i mergeau fulgii, vorba aceea.

Mare iubitor de libertate Blacky ăsta! Dacă îl pune în lanț, zace în soare de zici că e mort, nu mănâncă și nu bea. Iar dacă prinde poarta deschisă (oricare din ele), o tulește. De vreo trei ori a țâșnit pe lângă noi, care uitasem de obiceiul lui și stăteam pe pod cu poarta deschisă. În două dintre situații l-a întors fi-miu din drum, momindu-l cu mingea. Dar până să ne prindem de faza asta, prima dată a fugit și dus a fost. Cică are în capul satului niște prieteni de joacă, tot căței. La care se pare că în seara aia s-au adăugat, împotriva voinței lor, și niște boboci mici de rață (fără mămică, sărăcuții, de la incubator.... că altfel nu scăpa neciufulit lătrătorul!), care au avut ulterior nevoie de îngrijiri speciale. Din fericire au scăpat cu viață și mama cu portofelul neafectat...

Prin curte mai erau și niște pui (tot fără mamă, tot din același motiv). Le zicem pui pentru că nu sunt considerați ajunși la maturitate. Dar nici mici, pufoși și galbeni nu erau. Adică așa cum vedem noi în cărticelele noastre de copii. Și nici nu făceau ”piu”, așa cum fac ăia din cărticele. Ca toți puii crescuți fără cloșcă, adică fără mama aia agresivă cu potențialii dușmani, care să le arate că trebuie să se ferească de om, de exemplu, puii ăștia sunt foarte blânzi. Poți să-i prinzi ușor, chiar copil fiind. Nici porumbeii din Kiseleff, ăia de vin la biscuiții copiilor, nu sunt atât de creduli. Așa că puii mamei au învățat lecția cu feritul de oameni în timpul șederii noastre acolo, ”the hard way”. Mingile pe care le băteau cei doi copii ai mei îi găseau mereu, în orice cotlon de curte. C-așa-i în fotbal!

Dacă tot suntem la capitolul ăsta, este de menționat și aprofundarea cunoștințelor copilului mic despre... găinaț. Spre disperarea tatălui, care a aflat ulterior, dintr-un filmuleț pe care se nimerise să-l filmez pe când fata mea făcea minunata descoperire a găinațului cu piciorul gol. O filmam alergând prin curte, trăgând după ea mătura și fărașul. Când deodată se oprește și o văd uitându-se către picior. M-am temut că a găsit o albină (spaima mea de când am ajuns acolo și am vazut curtea plină de trifoi și albine). Dar nu părea înspăimântată, ci doar curioasă. Am dat zoom cu aparatul foto și am înțeles. Călcase în el. Și pentru că avea o consistență pe care nu o mai cunoscuse până atunci, a adus în ajutor și mâinile. L-a frământat întâi într-o mână, apoi în cealaltă. Și pentru că avea nevoie de ajutor în acest complicat proces de cunoaștere, a venit cu mâinile întinse către mine. Aici mi s-a rupt filmul. Am pus repede aparatul foto deoparte, încercând să mă feresc de mâinile ei și s-o îndrum către fântână, să o spăl. E bună cunoașterea, dar până aici!

Într-o zonă aparte a oborului erau găinile bătrâne, outoarele, și cocoșii. Doi. Unul foarte țanțoș, altul bleg rău. Foarte vocali cu toții (poate cu excepția eunucului). Am avut parte de ”cucurigu” și de ”cotcodac” toată ziulica. Dezvoltat vocabularul copilului mic – bifat!

Iepuri am văzut la cineva din sat. Întâi ne-a adus unul să-l vedem. Un pui mic, alb cu ochii roșii. Fără de care era să rămână, pentru că fata testa puterea de sfredelire a degetului ei arătător. Credeți-mă, nu e de glumă, o cunosc pe proprii mei ochi. În altă seară a mers cu bunica să vadă și alte modele de iepuri, varianta pe gri. Plus rățuștele (alea resucitatele după joaca cu Blacky) și căprițele.

În altă seară, am urcat pe deal, să-i arăt fetei (și soțului) satul de sus. Drumul nu a fost ușor, mai ales pentru cărucior. Drum de țară, pietruit – dar cred că aici au adus doar pietrele alea mai mari. Pe deal ne-am întâlnit cu o văcuță. M-am bucurat că mai bifam ceva de prin cărticelele noastre de la oraș. Însă n-am reușit să o convingem să facă ”muuu”. Și tocmai că aveam nevoie. De când ne-am apucat să învățăm cum fac animalele, nu reușim să o facem pe fată să spună ”muuu”. Dă capul pe spate, dar nu scoate nici un sunet. Nu înțeleg de ce și văcuța aia n-a vrut să coopereze deloc.

Eu îi desenam soțului cu brațul în aer geografia întâmplărilor trăite de mine în copilărie pe acele meleaguri. O turmă de căprițe mânate de două fete au trecut pe lângă noi și îmi aminteam câtă animație era pe dealul ăla pe vremuri. Toată lumea avea animale care mâncau iarba lui: vaci, capre, oi, curci, cai, măgari. Acum era doar vaca aia cu vițel, un cal și căprițele fetelor.

Totuși, caii cred că s-au înmuțit în zonă. Am impresia că înainte erau un bun mai de lux, cumva. Marea majoritate avea vaci. Erau bune de carne, de lapte și mai ales de muncă. Carele cu vaci erau la ordinea zilei. Le auzeai roțile de lemn și fier scrâșnind pe pietrele drumului. Acum avem cai cu căruțe și șosea asfaltată. Nu se aud decât copitele: ”clac-clac, clac-clac”. (Căruțele sunt forma evoluată a carelor de odinioară: au roți de cauciuc) Fata a priceput ușor (pentru că treceau într-una) că dacă e cal, e ”clac-clac, clac-clac”. Și cum rămâne cu toată munca mea despre ”calul face i-ho-ho”? Chiar și filmulețele de pe net sunt tot cu i-ho-ho. Cărticelele spun ”caii nechează”. Nici un clac-clac!

Însă pe fată a impresionat-o clac-clac! De câte ori auzea sunetul ăsta, îl repeta și ea. Uneori se nimerea cu gura plină (if you know what I mean). Atunci ridica mâna dreptă întinsă deasupra capului, cu degetul arătător activat, într-un gest clar de ”i-auzi!”. Dezvoltat vocabularul copilului mic – bifat din nou!

Mătura și fărașul, un vătrai vechi, castronul de apă al lui Blacky, pietre (pe câteva i le-am scos din gură), papuci, scaune, o lopată... toate au fost mutate, plimbate, chiar gustate și în general folosite în alte scopuri decât acelea pentru care au fost ele gândite. Părinți în stare de alertă continuă și chiar de depresie împotriva soartei potrivnice care parcă vrea să pună la încercare imunitatea copilului. În timp ce copilul își vedea liniștit de descoperirea lumii înconjurătoare, animat de credința că totul se poate și toate îi sunt prietene. Chiar și muștele care se plimbau pe masă. Și broscuțele care ieșeau seara pe alee.

Poate vă imaginați că făcea asta pentru că nu avea jucării. Greșit! Erau acolo o grămadă de jucării lăsate de pe vremea când fi-miu era mic sau aduse de nepoată-mea. Mama le alesese pe cele care erau în stare bună și le spălase. N-au interesat-o prea tare. I-a plăcut mult mai mult să le dezgroape pe restul din mizerie. Mi le aducea să mi le arate, foarte încântată. Dacă le curățam, deveneau și acelea neinteresante. Bine, le las așa, murdare. Numai că fata le bagă în gură, că așa face ea (încă – până când, Doamne, până când???) cu jucăriile. Veșnica luptă în care noi, părinții, deja am pierdut. Aceea în care încercăm să învățăm copilul că nu se bagă în gură orice, ci doar mâncarea. Da, știu, ăsta – gura, adică – e primul organ de cunoaștere pe care îl folosesc copiii. Dar, încă o dată: până când???

Aventura a continuat cu vizita pe care am făcut-o unor rude și prieteni dragi. Lumea primea în rândul ei încă un toddler năzdrăvan! Dovadă stau mușcatele rupte din balcon (că tortul s-a mâncat demult). Poate nașa crede că a bătut vântul tare. De fapt, este vorba despre o metodă nouă de mirosit florile cu gura. Partea bună este că florile – și, deci, efortul nașei – au fost apreciate pozitiv de către cei doi copii. Și de către noi, mămicile, care ne uitam peste umăr să nu avem martori, după ce ne-am asigurat complicitatea adolescenților care ne însoțeau. Urât, nu? Eu i-am spus Denisei, dar a zis că n-are nimic... Era vorba, doar, despre primul moștenitor al familiei!

Multe, multe lucruri noi am mânuit și gustat, multe ființe am cunoscut – cu două și cu patru picioare, mulți oameni am întâlnit. Multe experiențe am trăit, pe care nu le-am fi trăit în parcul Kiseleff sau împrejurimi! Mă bucur că am ocazia să arăt copiilor mei o altă față a lumii, atât de diferită. În același timp, îmi pare rău de acele aspecte pe care această altă față a lumii le-a avut și le-a pierdut, așa încât ei nu le mai pot cunoaște. Lucruri care mie mi-au bucurat copilăria: joaca pe șanț cu ceilalți copii din vecini până seara târziu, mersul cu animalele pe deal, chiar muncile în care ne implicam și noi, copiii, mai mult sau mai puțin în joacă: culesul prunelor, al porumbului (mă rog, unii dintre prietenii mei au muncit chiar pe bune, cot la cot cu părinții/bunicii lor)... Îmi dau seama că nu doar lumile sunt diferite, dar și epocile. Asta face ca poveștile mele să devină chiar greu de crezut în contextul actual al vieții copiilor noștri. Ca să le povestesc acum despre cum ”furam” prune din prunii C.A.P.-ului trebuie să explic un întreg cadrul socio-politic, ce nu-și găsește corespondență în zilele noastre. Deci... o să sar peste acest detaliu ”dubios” al copilăriei mele. Rămân la cerc, jocul de-a Arabela, pituluș (mai ales la lăsarea întunericului se recomandă), fotbal în drum printre bălți, șeptică sau Popa Prostul pe șanț etc. Cum? Și astea sunt perimate???