Viața la țară

Nu sunt nici 12 ore de când ne-am întors din vizita noastră de o săptămână la țară. Și de când am venit, nu-mi iese din minte cântecul lui Baniciu, pe versurile lui George Topârceanu, ”Viața la țară”.

Locuința mea de vară

E la țară…

Slavă Domnului că nu mai e cazul. Dar era cândva. Nu din dorința mea. Era pe vremea când așa ceva nu exista. Pentru că eram copil...

Acolo era să mor

De urât și de-ntristare

Beat de soare

Și pârlit îngrozitor!

Da, fix așa era. E drept, nu tot timpul. La un moment dat a devenit mai bine... Vorbesc doar despre partea cu ”urâtul și întristarea”. Pentru că m-am împrietenit cu niște oameni care dețineau ceva foarte de preț: biblioteci cu cărți! Și cu niște oameni frumoși, care aveau vârsta și preocupările mele. O gașcă ”nebună”, cu care făceam picnicuri, și petreceri și cântari frumoase.

Acolo, cand n-are treabă,

Orice babă

Este medic comunal.

Tanti Cati, de vis-a-vis, care vine să ia apă de la noi de la fântână. N-aș face-o chiar babă, dar dacă stai prea mult la țară, am impresia că orice vârstă ai avea, tot ca o babă ajungi să arați. Dar să revin la tanti Cati. De orice ai suferi, are leac: ”Dă cu propolis!”. De ceva ani are stupi, deci a devenit expertă. Se dă exemplu, ea pentru orice dă cu propolis.

Viața ce aci palpită

E lipsită

De confort occidental.

Oh! Să mai povestesc? Păi de-aia m-am apucat... Pentru că m-a epuizat săptămâna asta la țară. M-a făcut cu nervii!!! Nu tu apă curentă. De ce ar fi? Doar există fântâni. Nu există? Păi să-și facă oamenii și atunci o să existe. Noi avem. Cel mai mare confort care s-a putut obține, s-a obținut: avem pompă. Bine, cred că mama a schimbat pompele la fel ca pe chiloți. Mi-a spus ca una a ținut o oră. Atât. S-a stricat și cea care era în uz când am ajuns noi acolo. În timp ce se bălăcea bărbatu-meu. A rămas nespălat la un subraț și a transpirat tot, din nou, încercând să o repare. Nu vroia și pace! A chemat în ajutor pe cumnatu-meu. O jumătate de zi i-au dat ocol. Și nu sunt niște nepricepuți. Pur și simplu particularitățile locului și-au spus cuvântul sus și tare.

Cu pompa în funcțiune (ura!!!), meșterul de bărbat din bătătură s-a apucat să monteze dușul. Adică un bidon mare de plastic montat la înalțime, lăsat în soare, dar în loc ferit de ochii vecinilor (doar așa, de confortul personal, pentru că nu mai există vecini care să mai poată să se uite în curtea ta), cu un robinet care se învârte îngrozitor de greu, mai ales dacă ai mâna udă... La ce călduri infernale am prins, apa chiar era fierbinte spre seară.

Pe același principiu avem în dotare și chiuvetă. Niște furtune lungi și groase vin de la pompă să alimenteze bidonul de la chiuvetă, dușul, iar unul e pentru a uda grădina. Dimineața, pe răcoare...

Problema pare rezolvată. Dar de fapt soluțiile găsite dau alte probleme la rândul lor. Bidoane de plastic, furtune de plastic, apă care rămâne într-nsele... nu știu care e termenul științific pentru ele, dar sunt ca niște pielițe verzi, care se desprind și curg din robinet când vrei să te speli. Sunt fițoasă dacă spun că mi se taie pofta să mă mai spăl pe dinți cu asemenea apă? Dar de unde alta? Oricum, să n-aud comentarii că de ce am venit cu baxul de apă plată după mine...

Dar despre wc-ul din fundul curții, ce spuneți? Nimic nou, nu? Să zicem că eu fac față, că doar așa am crescut, acolo, în vacanțe – toate. Dar fi-miu risca să-i plesnească mațul în el. Că nu-i plac pânzele de păianjeni. Cum să nu-l înțeleg? Eu de mică am și alte filme în minte când merg acolo... cu lighioane din alea din filme de groază care ies și... mă rog, nu mai contează, nu i le-am spus ca să n-o ia razna complet. În lipsă de alte idei – și alternative – l-am luat la o plimbare prin lanul de porumb.

O altă caracteristică enervantă a ”confortului” de la țară sunt muștele. Cu miile, cu milioanele. Peste tot unde ai treabă. La masă, în casă, afară. Nu doar dau târcoale, cum știam eu. Acum e un model nou, actualizat, gen kamikaze. Îți intră în farfurie, cană, oală, chiar dacă nu ai în ele decât apă cu detergent. Cred ca e pe principiul ”proști, dar mulți”.

N-am terminat cu insectele. Mai sunt și țânțarii. Când în sfârșit ai scăpat de arșița de peste zi, când vrei să-ți tragi sufletul și să respiri fără să-ți mai pârlești nările... vin țânțarii. Să pui ceva pe tine cu mânecă lungă e moarte curată într-o seară care urmează unei zile în care la meteo au spus că au fost 40 de grade (în realitate nu știm câte au fost, că n-am avut cu ce măsura). Așa că te retragi repede în casă. Unde regăsești cele 40 de grade... Aici se retrăseseră ele, de nu le mai găseam afară...

Până faci un duș (haha!) și te speli pe dinți, la becul aprins în prispa casei s-au strâns lighioane zburătoare despre care nici n-ai știut că există! Poate în vreun atlas biologic d-ăla foarte detaliat... Eu cu insectele duc dintotdeauna o luptă pentru supraviețuire. În sensul că încerc să le supraviețuiesc. Unele nici nu îmi remarcă existența poate, iar eu sunt jumătate învinsă doar văzându-le!

Și nu e tot. Cum se lasă un pic întunericul, alte jivine apar. Nu înțeleg de unde. Cică din grădină. Dar eu ziua n-am vazut nimic în grădină. Și dacă vin din grădină, unde se duc? Broaștele astea apar de undeva, se duc altundeva și pentru asta vor să traverseze poteca de beton pe care eu încerc să mă deplasez. Mor când le văd și sunt disperată la gândul că vreuna m-ar putea atinge în țopăiala asta a lor.

Când ajung în sfârșit să pun capul pe pernă, așteptând ca temperatura din casă să scadă miraculos (miracolul ăsta se întâmplă abia pe la 5 dimineața), sunt complet epuizată de această luptă permanentă pentru supraviețuire care a devenit statul la țară.

Nu există berărie,

Nici regie…

Doar un hoț de cârciumar

Care are marfă proastă

Și-o nevastă

Ce se ține c-un jăndar.

                Adică despre relaxare, băieți! Că destul ne-am încruntat... Despre cârciumar, nevasta lui și jăndarul cu pricina, nu știu nimic. Bine că există niște magazine, acolo... Să le zicem așa. Bine că au iaurt, mai fac eu mofturi că doar Danone? Bine că au și pâine, că am auzit că s-a închis brutăria...

Cand te duci pe drumul mare

La plimbare,

Este praf de nu te vezi.

E, aici nu mai e așa! Am trăit să văd și eu minunea: să merg până la bunica numai pe asfalt! Să fie asfalt, adică, până în dreptul ei! E ceva recent, nu mi-au luat primarii anteriori bucuria copilăriei de a lua bălțile drumului la rând, după ploaie! Era așa de plăcut să ne bălăcim cu picioarele goale prin ele! Când mi s-a pus pata pe bicicletă, n-a fost plăcut, însă. Eram destul de mică. Bunicul avea bicicletă de damă, fără ghidon. Când am început eu să merg pe bicicletă, șaua îmi bătea în osul care foarte științific, cred, se numește ”noadă”. Locul cela era vânăt, nu prea mai puteam sta jos, dar nici nu vroiam. Doar pe bicicletă. Mergeam toată săptămâna când la deal și când la vale. Când venea bunicul de pe șantier sâmbăta și umfla din nou roțile, simțeam toate pietrele și pietricelele de pe drum fix în noada mea. Eh!... acum să mai am bicicleta aia!!!

Avem nu doar asfalt, ci și rigole. Adică o să avem. Vecinii de peste drum deja au, deci ajung și la noi. Avem – cică – cea mai tare mașinărie de făcut rigole pe loc, adusă taman din Portugalia, numai și fix aici la noi la țară!!!

Trec, mișcând domol din coadă,

Spre livadă

Ale satului cirezi.

Eu n-am văzut. M-am uitat de ele, că vroiam să i le arăt fetei. Dar nu le-am văzut. Erau cândva. Vecina din stânga avea vacă... și vecina de mai la stânga, și cea de peste drum, și cea de la stânga ei. Ca să le amintesc doar pe cele din imediata vecinătate. Vecina din dreapta și cea de și mai din dreapta aveau capre. Noi aveam oi. Adica două-trei, nu turme. Acum n-am văzut nimic! De fapt, vecinele s-au cam dus...

Și te poartă sub escortă

O cohortă

De țânțari subțiri în glas,

Înzestrați la cap c-o sculă

Minusculă

Cu pretenție de nas…

Despre asta am zis. Și am zis și că nu sunt singurele pericole, da?

Când se ia câte-o măsură,

Lumea-njură

Pe agentul sanitar

Și-l întreabă fără noimă:

Ce-ai cu noi, mă?

Pentru ce să dăm cu var?…

Ce măsură? Cine să ia? Și cine să se certe? Când mergi prin sat ai impresia că e mort. Abia vezi ici-colo câte o ființă omenească. Am crescut într-un sat plin de lume, de oameni care mergeau la muncă (merg și acum, dar in Spania, Franța...), de copii gălăgioși pe care abia îi adunau părinții și bunicii de prin șanțuri seara, să-i culce. Acum nu vezi picior de copil. Cine să-l facă? De ani de zile de când îl duc pe fi-miu acolo, nu are cu cine se juca, nu are cu cine vorbi de-ale lor.

Ale satului mari fete

Fără ghete

Ies la garduri pe-nserat…

(Am văzut aci-ntr-o noapte

Niște fapte

Care m-au scandalizat!)

Dacă nu sunt copii (de mai mulți ani), de unde tineri?

Lăngă foc, o babă surdă

Și absurdă

Spune, ca și alte dăți,

Tot povestea cu Ileana

Cosanzeana,

Plină de banalități.

Babe surde și schiloade sunt. Doar d-astea. Și ceva din copiii lor, crescuți la oraș și, dintr-un motiv sau altul, ajunși acum să-și rupă șalele cu un pământ aspru și îndărătnic, pe care nici nu l-au știut al lor, dar pe care l-au măștenit de la părinții lor, care l-au recuperat cu multă mândrie după Revoluție. Pământul ăsta setos de sânge, care îi cheamă la el, cu sapele în spinare, deși ei nu se mai țin bine pe picioare. Care nu-i lasă să doarmă de grija buruienilor care sufocă porumbul, așa cum nu se întâmpla altădată, când ei, bunicii noștri, puteau să muncească. Pământul ăsta e tot ce ei știu, tot ce ei au învățat de la părinții și străbunii lor. Și nu se lasă de el, decât când mor...

Doarme-apoi adânc comuna…

Numai luna

Galbenă ca un bostan

Iese, mare și rurală,

La iveală,

Dintr-o margine de lan.

Când și când un câine urlă

Ca din surlă…

Câini sunt. I-am auzit eu. Toată noaptea. Sunt foarte comunicativi. Al nostru ținea conferințe de sub geamul camerei unde dormeam.

Carul mare s-a oprit

Suspendat, ca un macabru

Candelabru,

Peste satul adormit…

Dar în zori încep cocoșii,

Păcătoșii,

Ca să facă iar scandal,

Să te saturi de viața

Și dulceața

Traiului patriarhal!

Și cocoși sunt. La datorie. Tot foarte vocali și ăștia. Noi avem unul foarte mare și țanțoș. El învârte toată treaba prin curte. Toate găinile sunt jumulite pe spate. Când i se pare că a găsit ceva interesant, le cheamă repede cu un ”co-co-co” și apoi le admiră cum scormonesc după ”comoară”. Am trecut pe lângă el imitându-l și a ridicat capul foarte revoltat, să vadă cine îndrăznește. Am făcut asta și când am trecut pe langă celălalt. Ciugulea niște boabe și nici nu s-a sinchisit. Deci știe cine e șeful. Cică nu mișcă în fața lui...

D-aia zic eu, prin urmare,

Vorbă mare:

Că de-acuma, să mă tai,

Nu-mi mai trebuie-altă cură

În natură,

Să mă duceți cu alai!

Eu n-am zis. Că știu că se poate să mă mai pocnească dorul. De fapt, nu e rau. Nu de tot. Nu dacă mai cauți și altceva. Nu dacă... stai mai puțin, poate...

Cel mai bine s-au văzut lucrurile bune la fi-mea. A avut ocazia să vadă cocoșul, și găina, și iepurele, și vaca cu vițelul (până la urmă am găsit una pe deal), și calul cu căruța nu doar în pozele din cărțile de copii. Și a pipăit cu piciorul mai întâi, apoi cu mâinile un găinaț. Și a mers desculță și a mângâiat un cățel care nu era în lesă, ci liber prin curte. Și l-a fugărit de colo-colo și a devenit foarte pricepută în a trece peste bordura de ciment, a urca scările la casă, a fenta bunicile și a imita vietățile din jur. Lucrurile astea ar fi venit mai greu fără această săptămână. Așa că mă bucur că am fost și că am supraviețuit!!!