Anul
acesta am decis să ne facem curaj să mergem în Grecia în concediu. Curajul era
necesar pentru că avem copil mic, nu din cauza crizei grecilor. Și având în
vedere cât timp am investit căutând ceva care să ni se potrivească, m-am gândit
să scriu și un articol, poate folosește cuiva aflat într-o situație similară.
Având
în vedere circumstanțele, la lista noastră obișnuită de criterii, care includea
să găsim cazare pe malul mării, cu sea view, neaglomerată, fără all inclusive
ca să putem încerca localurile din împrejurimi, am stabilit că e necesar să
adăugăm și unele cu specific pentru copii mici:
- locul (și cel de cazare, dar și cel de petrecut timpul) să fie child-friendly (să prezinte siguranță, să aibe loc de joacă, să permită petrecerea timpului afară, în aer liber etc.),
- să aibă plajă cu nisip,
- un cadru cât mai natural.
Odată
stabilite criteriile, am pornit să cautăm oferte. Am zis noi să fie în
principiu Corfu, dar nu neapărat. Adică dacă găsim ceva care să ne dea pe spate
în altă insulă, n-am fi avut probleme să renunțăm la Corfu. Că doar sunt atâtea
insule și toate frumoase și noi nu le-am văzut!
Credeam
că va fi simplu, dar n-a fost așa. Să găsim un om într-o agenție care să ne
asculte doleanțele a fost cel mai complicat. Am fost la cele mari, cu care mai
fusesem plecați în anii anteriori și ne-a uimit (și aproape umilit) lipsa de
interes cu care ne-au tratat. Era februarie și parcă nu era nimeni interesat să
vândă. Am fost personal la birouri cu oameni la ele, dar am scris cerere și pe
site-uri. Același dezinteres. Așa că mi-am întrebat prietenii dacă au
cunoștințe, oameni de contact cu care poate au lucrat ei. După alte două
dezamăgiri de la persoane highly recommended, am găsit, în sfârșit pe cineva
dispus să vândă. Se apropia deja finalul lui februarie și până pe la finalul
lui martie erau oarece reduceri pentru sejururile de vară. Am primit mai multe
liste cu propuneri și m-am apucat să caut. Am găsit chiar un om înțelegător, la
micuța agenție Arrow International Travel, care mă aștepta cu răspunsul până
culcam eu copilul și puteam deschide laptopul să verific ce mi-a trimis, să
răspund etc.
Din
tot ce am văzut, hotelul Delfinia părea să fie exact ce vroiam. Culmea, el nu
apărea în enormul catalog care ne fusese pus în brațe la una dintre agențiile
importante. Și ca peste tot, existau pe tripadviser.com (pe care am învățat
să-l consult de fiecare dată când plecăm undeva) câțiva cârcotași ale căror
impresii publicate îmi dădeau emoții.
Am
primit foarte mult sprijin de la reprezentanta agenției: să ne asigurăm că avem
sea view, să vedem dacă avem voie cu cărucior în avion, asigurări etc. Toate
astea au însemnat telefoane date și discuții cu agenția din Grecia și probabil
noi ne-am fi descurcat mai greu singuri.
Pregătirile
le-am început cu alte... liste. Ce avem de cumpărat, ce avem de împachetat, ce
avem de luat în bagajul de mână (mai ales pentru copil), ce trebuie să aruncăm
din frigider... Și într-o zi frumoasă de vară... am pornit. Totul a mers bine:
taxiul până la aeroport, cozile și biletele și controalele și.... Ne-au lăsat chiar
cu o sticlă de jumătate de apă în avion, dat fiind că aveam copil mic. Dar
soțul iar băgase deodorantul în bagajul de mână și pe el nu l-au iertat! Zborul
lin, totul s-a văzut atât de frumos de sus! Copilul a dormit, legat în centură
de centura mea. La aeroport Kerkyra ne-am bucurat că fiind singurii români
cazați la Delfinia și, probabil, în zonă, agenția aranjase să fim transportați
cu un taxi. S-a nimerit să fie Mercedez Benz si șoferul un om bun. A oprit
să-și ia apă de băut și ne-a luat și nouă, din proprie inițiativă. Apoi ne-am
întreținut cu el vreme de vreo 20 de minute, până la hotel. Eram încântată de cât
de bine mergea totul și cât de puțin stress însemna asta pentru fata mea în mod
special.
Încântarea
a continuat și după ce am ajuns. O alee de acces de vreo 30 de metri până la
hotel, străjuită de leandrii înalți, care formau un culoar, cu flori de trei
culori diferite: albe, roz pal și (binecunoscuta) fucsia. Apoi intrarea în
complex, unde spațiul a devenit deschis, cu mult verde, pâlcuri de alte culori
vii în straturile de flori și multi copaci. Majoritatea erau măslini foarte
bătrâni, probabil că se aflau acolo cu mult înainte de a se fi construit
complexul și proprietarul îi păstrase, ca pe niște martori ai altor vremi.
Trunchiurile lor erau groase și părea că sunt de fapt mai multe trunchiuri
subțirele împletite între ele. Erau împrejmuiți frumos cu o bordură de pietre,
iar unii erau năpădiți pur și simplu de iederă. Aceasta se înfășurase în jurul
trunchiurilor bătrâne și urcaseră chiar către crengi, îmbrăcându-le și pe
acestea într-un verde intens, care contrasta cu verdele albicios al frunzelor
de măslin.
Pe
locul doi ca pondere erau lămâii. Erau pe lângă clădiri, în special, probabil
ca să compenseze cumva copacii care fuseseră tăiați pentru ridicarea
construcțiilor... Arătau tineri, zvelți, cu frunctele galbene care parcă râdeau
la tine. Dintr-un lămâi de lângă hotelul nostru a căzut, într-o zi, o lămâie.
Am luat-o și am fost uimiți căt de intense erau culoarea și mirosul. Lămâie
coaptă până la capăt în pomul ei. Probabil lămâile pe care le găsim la market
nu au aceeași intensitate a aromei pentru că sunt culese crude și abia apucă să
se coacă cât de cât pe drumul spre rafturile magazinelor...
Ca
să termin cu grădina minunată a complexului nostru, găseai acolo și alți pomi,
ca: banani, curmali, smochini și mai multe feluri de palmieri. Lângă rădăcina
lor erau plăcuțe cu denumirea în greacă și engleză. Și peste tot gazon presărat
cu straturi de flori.
Intrând
în clădirea principală, bunul gust al aranjării recepției ne-a cucerit instant.
Mobila stil, grupata astfel încât forma mai multe zone în care turiștii puteau
petrece timpul sau întâlneau cu reprezentanții agențiilor pentru discuții. Pe
mese erau mereu aranjamente de flori proaspete, din grădină, în vase
transparente, care aveau pe fund pietre albe șlefuite de apă, cum am găsit apoi
și noi pe plajă.
Nu
sunt acestea neapărat niște criterii pentru alegerea unei vacanțe, însă atunci
când ele există, îți dau o senzație plăcută, că oamenii aceia vor să te facă să
te simți nu doar bine, ci important.
Camera
în care ne-am cazat era spațioasă, cu mobilă drăguță, vopsită într-un
verde-albastru care se asorta cu turcoazul mării. Baia era mare, mai mare decât
baia principală din apartamentul de 4 camere în care locuim noi, în București.
Totul era în bună stare, funcțional. Și am găsit tot ce ne trebuia acolo.
Citisem pe tripadviser.com unele păreri defavorabile, care spuneau că lucrurile
în hotel nu arată de 4 stele. Însă nu am înțeles la ce se refereau acei
turiști...
Despre
mâncare ce să spun? Nu se poate mai bine. Noi am avut regim de demi-pensiune. Vroiam
să încercăm și alte localuri din zonă, fără a ne expune, însă, prea mult
(căutat, așteptat după comandă etc.), ca doar avem copil mic. Micul dejun era
foarte divers: de la sandvișuri pe care le puteai face cu unt, gem, brânză,
cașcavaș și șuncă, plus legume proapete, la ouă (omletă, fiert moale sau fiert
tare), sau variante mai grele cu cartofi la cuptor, cârnați, plus variante
ușoare de lapte sau iaurt cu cereale și checuri bune lângă cafeluță. Se făceau
acolo, sub ochii turistului, clătite clasice și pancakes mici. Suc la dozator
și cafeluță pe care ți-o servea ospătarul la masă. Și să nu uit de fructe.
Compot sau proaspete. Nu au lipsit de la nici o masă – mic dejul sau cină –
pepenele roșu și galben. Cina era fantastică. Preparatele gătite erau tare
bune, nu lipsea peștele și propunerea chef-ului (mereu surprinzătoare) care
venea în ușa bucătăriei și măsura din ochi satisfacția de pe fețele turiștilor.
Mai erau salate diverse, legume proaspete, fructe și prăjituri. Am apreciat
foarte tare că aveau prăjiturile făcute doar cu mousse, ceea ce însemna că puteai
”încerca” mai multe feluri fără să simți că te sufoci, cu un ditai pietroi în
stomac. Mereu erau câte 2-3 asemenea torturi și alte câteva sortimente tăiate
pătrățele. Plus specialitățile despre care noi spunem că sunt turcești, dar
grecii afirmă că sunt ale lor: sarailii, baclavale, cataif – nu mă pricep că nu
sunt genul meu. Sincer, ce fantezie de cină ai putea avea care să nu fi fost
acolo gata pregătită?
Personalul
care servea era foarte atent și săritor și ne ajutau mereu cu scaun de copil la
masă. Aveau vreo 6-7 disponibile. De fapt, peste tot pe unde am mancat în Corfu
am găsit scaun de copii pentru masă, ceea ce am apreciat foarte tare.
Pentru
prânz, am încercat o singură dată taverna hotelului, pe care am găsit-o nu
foarte satisfăcătoare pentru noi. Avea doar preparate la grătar, cu cartofi
prăjiți sau orez. Nimic deosebit. Noi vroiam ceva cu supe, pentru fată. Așa că
am căutat în jur – vroiam să fie tot cu sea view, la naiba! Ceva mai spre sud
am găsit restaurantul hotelului Three Stars (citisem pe net despre el).
Restaurantul este foarte bine plasat, poți vedea marea în timp ce mănânci,
printre straturile colorate de flori și palmierii înșirați între plaja și
restaurant. N-are cum să nu te cucerească felul în care a fost aranjat locul.
Alături, la umbra unor măslini, corcoduși și alți pomi, proprietarii au
amenajat un loc de joacă. A fost extrem de util acest loc, pentru că acolo îmi
petreceam timpul cu fata până aduceau mâncarea comandată. Care a fost mereu la
înălțime! De la supe (cea de roșii a fost nemaipomenită), la paste sau mai știu
eu ce, dar mai ales preparatele cu pește și fructe de mare. Mi-a plăcut și persoana
care lua comanda (de servit au mai servit și niște fete tinere), un domn la a
doua tinerețe, suplu (nu cu burtă, cum te-ai aștepta), care umbla agale,
relaxat și fredonând mereu ceva, de ziceai că nu e la muncă, ci la leneveală. L-am
găsit mereu acolo, mă întreb dacă nu era proprietarul localului...
Am
vrut de câteva ori să mergem să încercăm altceva, însă celelalte taverne ni
s-au părut fie înghesuite, fie aranjate fără gust, fie cu loc de joacă în plin
soare. Așa că deși plecam cu gândul să mergem în alt loc, într-un final
sfârșeam tot la Three Stars.
De
asemenea, citisem pe net lucruri nemaipomenite despre Village Tavern, așa că am
vrut să vedem cu ochii noștri. Știam că era undeva în sat. Am traversat strada
principală și am luat-o ușurel la deal, după indicațiile primite de la recepție.
Așa era drumul prin sat. Îngust de te mirai cum încape o mașină pe acolo (și
totuși încăpea) și abrupt, de abia mai respiram... și nici măcar nu împingeam
eu căruțul... Era clar un loc unde să-ți rupi gâtul, pentru că la halul în care
arăta drumul, fix să te minunezi de ce vedeai stânga-dreapta nu era indicat.
Dar nu ne-am putut abține. Mi se părea foarte pitoresc tot ce vedeam: florile
care năpădeau tot (case și garduri), cu culorile și formele lor fantastice,
lămâii din curți, casele a căror ușa dădea direct în stradă, scările de la
etajul caselor, înguste și fără protecție laterală, cu marginile treptelor ușor
rotunjite, care și ele tot în stradă ajungeau. Aveai impresia că toate acele
case din sat erau într-o singură mare curte, toți la grămadă. Satul era ca o
casă imensă cu mai multe ieșiri.
Surpriza
a fost că deși toți cei întrebați pe drum au înțeles că vroiam să ajungem la
respectiva tavernă, nimeni nu ne-a dat un detaliu esențial, pe care l-am aflat
de pe un carton afișat chiar la fața locului: program doar după ora 18,00. Deci
nici vorbă de luat prânzul acolo... Eu m-am ofticat – pe proprietar că nu avea
program de prânz și pe toată lumea care omisese să ne spună. Așa că mi-am luat
gândul, nu mă vedeam urcând din nou dealul ăla pentru o masă pe care o aveam
oricum plătită la hotel. Însă povestea îi stârnise interesul soțului meu. Așa
că în seara zilei următoare, am luat iar dealul și drumul pieptiș. Lumina era mai
blândă acum, aerul mai respirabil, așa că mă mișcam mai ușor.
Atmosfera
era foarte animată la tavernă. Ne-a întâmpinat o tânără foarte drăguță, despre
care am aflat ulterior că este fata proprietarului. Ne-am așezat la o masă și
în scurtă vreme l-am cunoscut și pe proprietar. Deja aflase de la fata lui că suntem
români (ce comunicare bună!) și a stabilit imediat conexiunea cu noi. Atât de
priceput este, că nici nu-ți dai seama, oricât de reținut ai fi și reticent (cum
devenisem eu)... Pe lângă ce am comandat noi, a vrut să ne surprindă cu un
antreu, o specialitate locală și am avut mari emoții ca nu cumva să-mi aducă
pește. N-am să dezvălui ce a fost, dar a fost uimitor de bun! Talentul acestui
personaj e atât de desăvârșit, încât imediat ce pășești în localul său, simți
că ești cineva foarte important, participând la o reprezentație specială, dată
în cinstea ta. Faptul că mâncarea, preparată de către soția proprietarului,
este absolut delicioasă reprezintă bomboana de pe colivă. Și să nu mai spun
despre florile multicolore care inundă tot localul, si pe dinăuntru, și pe
dinafară! Spre stradă erau atârnate 3 colivii cu canari. Unul dintre ei era în
mare vervă și umplea locul de o veselie molipsitoare.
La
ceas târziu de seară, când am părăsit taverna, plimbarea înapoi a fost de vis,
cu toate priveliștile minunate de pe deal către mare. Și oricum, era la vale...
Mergând
pe strada principală prin Moraitika, am văzut și alte taverne mult-lăudate pe
site-urile de profil pe care făcusem cercetări. Însă n-a fost decât o ocazie să
ne confirmăm că Village Tavern fusese alegerea excelentă prin pitorescul
locului în care era amplasat (pe lângă atmosferă și mâncare). În vreme ce
acestea erau la stradă, în gaze de eșapament, claxoane și pârâituri de scuter.
Alte
locuri pe frumoasa insulă n-am apucat să vedem, din păcate, deși aveam pregătită
o listă mare. Eu mi le-am notat în minte pentru o dată viitoare. Cu un copil
devenit mai mare, care să se poată bucura și el de frumusețea din jur. Sau doar
în doi...
Drumul
către casă n-a mai fost la fel de simplu și frumos. Până la aeroport deja am
avut un incident de burtică mică și plină cu lăptic amețită pe drumul de
coastă, plin de serpentine. Apoi cele două ore și jumătate de coșmar din
aeroportul sufocat de turiști. Prea multe zboruri programate, doar două
terminale funcționale (nu era o întâmplare, agentul de la Christian Tour ne-a
confirmat că lucrurile stăteau așa încă de la începutul sezonului), cozi
uriașe, zboruri amânate ca să se poată îmbarca turiștii ajunși la timp pe
aeroport, nervi la noi și nervi la ei. Că și ei sunt oameni, nu? Am aflat apoi
de la o prietenă că nu era singurul loc (singura insulă) în care lucrurile
stăteau astfel... Treabă grecească, deh!
În
toată această atmosferă balcanică, locul ăla superb pe care l-am găsit la
Complexul Delfinia pare o treabă nemțească. Surpriza a fost să aflăm că
proprietarul e grec. Deci se poate!
Comentarii
Trimiteți un comentariu