Zici
că am plecat în călătoria vieții. Două genți babane, îndesate bine cu de toate
(din care voi constata la destinație că îmi lipsesc lucruri care devin brusc
esențiale), doi rucsaci cu lucruri care e posibil să ne trebuiască pe drum și
trebuie să fie ”la îndemână” (și niciodată nu vor fi suficient de ”la îndemână”,mai
ales când rucsacul ajunge să fie burdușit) plus căruciorul (ăla mic) pe care o
să-l deschidem și o să-l închidem de o sută de ori până ajungem... Și copilul –
în brațe! Un drum lung ne așteaptă în față...
Prima
bucată: aproximativ 20 de minute cu taxiul până la autogară. Cald, trafic,
claxoane – toate cunoscute. Și de noi, și de fată. Sunt cu noi zi de zi. Acum,
din altă perspectivă: din mașină. Apoi autogara de la capătul orașului. Primul
moment de panică: trebuie să schimb fata (chiar trebuie, bine că nu s-a sesizat
taximetristul să ne arunce undeva pe drum) și să am așteptări că găsesc ceva
potrivit pentru această operațiune în Autogara Militari e nebunie curată. Improvizăm,
cu scuze pentru chinul la care îl supun pe copil. Cu ”Doamne ajută!” înainte.
Autocarul mare, uriaș, bine că nu e plin. Călătorii sunt în majoritate bătrâni,
că e cursa de Călimănești, deh! Îmi fac curaj, trag aer în piept și înfrunt cea
de-a doua bucată din călătoria asta...
Peisajul
autostrăzii e plictisitor și nu am cu ce să o momesc pe fată. Se foiește o
vreme și până la urmă adoarme. Nici pentru mine nu e interesant ce văd pe geam.
Același pământ plat, ici-colo cultivat cu floarea soarelui. Orizontul nu se
vede, se pierde undeva departe. Am senzația că rămân agățată undeva, între cer
și pământ. Într-un asemenea decor, imensitatea cerului (senin azi) parcă mă
strivește. Nu-mi place acest peisaj. Îmi creează o stare de disconfort. Îmi
amintesc această senzație de la prima ieșire din copilăria mea către mare. Mi
se părea chiar curios că un asemenea peisaj poate exista cu adevărat.
Sunt
obișnuită cu dealuri și munți în jur. Simt că o culme de deal, o spinare de
munte, cu tot cu vegetația specifică fixează cumva cadrul. Ai limitele, le
vezi: se întinde de acolo și până acolo. Iar tu ești undeva în mijlocul acestui
micro-cosmos bine definit. Și ai ocazia pentru: ”Oare ce e dincolo?”. Iar
culorile sunt mult mai tari. Nuanțele pădurii și ale pietrei... Însă până acolo
mai avem câteva zeci de kilometri. Pitești: ”Staționăm 10 minute”. Și mi-a
trezit fata. Asta îmi dă ceva emoții. Serpentinele care urmează...
Staționarea
e așa... cât să dai cinci-șase ture sălii de așteptare pe dinăuntru și să
admiri un cățel murdar, din care atârnă șomoioage de blană. Lui nu pare să-i
pese. Nici chiar de faptul că în locul unde s-a culcat a ajuns soarele și arde
destul de tare... Și plecăm din Pitești. S-a terminat autostrada, acum drumul e
strâmt și blocat la tot pasul de camioane mari, în urma cărora se formează cozi
lungi. Dar șoferii de la Dacos nu sunt prea impresionabili. Eu însă, da. Nu
știu dacă are legătură și cu faptul că sunt cu copilul. Nu cred. Mereu mi-a
fost teamă. Iar când îi văd pe șoferii acestor autocare mari cum rulează cu
viteză și se strecoară printre camioane (unele încărcate cu mașini), mă ia cu
amețeală. N-am făcut eu bine că am renunțat să șofez? Nu e de mine, frate! Mor
de inimă și când conduce altul, care știu că e profesionist și face traseul
ăsta zilnic.
S-a
schimbat peisajul. Au apărut dealurile. Și mai ales, Dealul Negru. The one! Ar
fi chiar frumos, dacă n-ar fi atât de periculos. Nu reușesc să mă obișnuiesc cu
el, deși îi știu toate curbele, toate alveolele (foarte puține, știu eu de când
m-a prins o ploaie cu spume și eram la volan), toate.... Hopa! Alunecarea asta
de teren care a distrus jumate de șosea nu o știam! Alte emoții! Curbe în ac de
păr. Drumul urcă pe două benzi și coboară doar pe una. Locul e strâmt rău. Pe o
parte (pe stânga noastră acum) e dealul. Pe cealaltă – hăul. Ăla unde se duce
șoseaua din cauza alunecării. Să vii să repari asta e complicat, că nu ai
spațiu de manevră... Și să nu povestesc cât de multe accidente am văzut de-a
lungul timpului presărate pe șoseaua asta! În majoritate camioane. Oricum cred
că sunt mai multe ca număr decât mașinile mici pe aici... Îmi amintesc acum
ceva vreme, mergeam cu soră-mea la o urgență la țară. Doar eu și ea în Colt-ul
ei mic. Pe banda a doua, urcam. Evident că ea era la volan. Pe prima bandă, un
ditai camionul pe care, practic, îl depășeam. Când am ajuns în dreptul lui, deodată
s-a făcut întuneric. Tocmai ne intersectam cu o cisternă enormă care rula în
sensul opus. Nu s-a întâmplat nimic, doar că m-am văzut brusc prinsă între cei
doi coloși. În Coltul ăla mic...
Însă
acum n-am prea mult timp să mă gândesc la scenarii, fi-mea se foiește în poala
mea, plictisită. Doamna din față se gândește să mă ajute cu copilul și îi oferă
un creion și revista ei de integrame. Protestez, dar nu se lasă. Așa e cu
bătrânii: vor să facă bine cu forța. Și nu dau doi bani pe ce crede mama că e
bine pentru copilul ei, pe care îl știe de când era zigot. Într-un final scăpăm
de creion și revistă și scot arma mea secretă: bauiiii! Adică flaconul cu
soluția pentru balonașe de săpun. E înnebunită după baloane! Când o lovește
pofta, o ține destul de mult timp. Iar eu nu trebuie decât să țin flaconul cu
lichid, să nu-l verse. Așa că apuc să mai arunc un ochi pe geam. Acum chiar
vreau, am ce vedea.
Printre
exclamații de uimire față de balonașele fi-mii, îi prezint soțului peisajul.
Culmi de deal și văi se succed fără încetare. Le ghicești dacă urmărești
coronamentul pădurii. Așa observi și diversele sortimente de copaci, cei care
alcătuiesc pădurea prin locurile astea. De exemplu, în dreapta, printre
foioase, zărim un pâlc de conifere. Ramurile sunt orientate drept în sus,
ascuțite și au o culoare diferită, de un verde albicios. Față de verdele intens
al foioaselor din jur. Ne lansăm într-o discuție despre cum poți ”citi” în
copaci oscilațiile climei. Am zărit mai încolo o livadă care începea chiar din
buza pădurii. Copacii pădurii erau falnici, iar pomii din livadă păreau
minusculi pe lângă ei. Diferența asta în metri oare în câte zeci de ani
diferență de vârstă se traduce?
Îmi
amintesc că am trecut într-o toamnă pe aici și am rămas cu o amintire
puternică. Paleta de culori era fantastică. Toate soiurile astea de copaci,
diferiți și când sunt verzi toți, atunci când încep să se
îngălbenească-ruginească, fiecare copac în ritmul lui, diferit de al
vecinului... Rezultatul este o imagine greu de reprodus în cuvinte sau pe
pânză...
Începem
să coborâm dealul pe partea cealaltă și primul loc memorabil este evident
popasul cu celebrii mici. Întâi vedem (pretinsa)
parcarea, plină de mașinile mai mult pofticioșilor decât înfometaților,
căbănuțele cu pretenții de restaurant, grătarele mereu sfârâind din fața lor și
fumul aferent. Apoi urmează curba mea ”preferată”, în ac de păr. Au lărgit-o
recent, dar tot stau cu inima cât un purice. Lansez o nouă dezbatere cu
mult-iubitul meu (în)soț(itor): câte grade are curba. Știu că se spune că e o
curbă de 180 de grade, dar practic te întorci de tot, exact cu fața către
punctul către care erai înainte. Deci 360 de grade. Și începem să facem
demonstrații geometrice gesticulând cu mâinile peste capul fetei. Aproape i-am
vărsat soluția de făcut baloane în cap, dar tot cred că e o prostie să se spună
ca are 180 de grade...
Puțin
mai încolo, dacă te uiți în față în timp ce autocarul urmează curbele
nesfârșite, vezi drumul cu mai multe sute de metri înainte, șerpuind pe
celălalt deal. Îmi iau reper un camion galben. E un exercițiu pe care îl fac de
mulți ani și mi-a intrat în reflex. Peste câteva minute, ajungem în dreptul
lui, probabil undeva la mijlocul distanței inițiale dintre noi și el. Sunt
încântată și povestesc asta cu mult entuziasm. Parcă aș fi rezolvat cu succes
problema aia din copilărie cu ”un tren pleacă din localitatea A către
localitatea B cu viteza x km/oră, iar un altul pleacă din localitatea B către
localitatea A...”. Drumul ăsta parcă e jucăria mea. Mi-e familiară, știu ce
face și-mi place să mă joc cu ea și să arăt și altora cum mă joc eu cu ea...
Iar ce-i mai bun încă urmează...
Coborâm
deja al doilea deal (mie așa îmi ies la socoteală) și la o anumită curbă, mă
dezlanțui: ”De aici se văd munții! Uite cât de frumos! Cât de departe se vede,
toți Meridionalii!”. Sunt ca apucată. Mă agit, îl trag de umăr pe soț să se
uite unde îi arăt eu. Îmi dau seama că mi-a fost tare dor de munții mei. Se mai văd și dintr-o
anumită zonă de pe șoseaua care duce de la Râmnicu Vâlcea la Drăgășani. Dar
pentru asta trebuie să te uiți în spate. Acum îi vedem în fața noastră. Îi
cunosc bine, așa îmi vine să spun. Și nu doar de la distanța asta. Ăsta
e peisajul care pe mine mă liniștește, mă face să mă simt acasă și îmi încarcă
bateriile. Culorile pietrei împletindu-se cu culorile pădurii. Dar mai mult îmi
plac ale pietrei! Îmi place să văd stânci, bucăți neregulate de rocă, cu
margini aspre, tăioase, care parcă ies din tablou. Îți captează atenția, nu-ți
poți lua privirea de la ele și nici nu-ți dai seama când începi să țeși povești
despre ele. ”Parcă ar fi... parcă ar fi un ochi încruntat, ca cineva care se
uită către noi supărat. Poate i-am încălcat teritoriul sau poate caută pe
cineva pierdut...” Îmi plac munții! Și mă consider așa de norocoasă că am
crescut într-un loc de unde se văd munții până departe, deși ei sunt hăăăăt, la
zeci de kilometri mai încolo. Sunt, totuși, aproape. Aproape de mine și de
inima mea.
Am
dat o căutare pe google și am găsit doar această imagine de toamnă. Am căutat
pe imagini și dintre toate, mi-a sărit imediat în ochi. Pentru că o cunosc!
Terminăm
cu dealul și privesc nostalgică (și cu gândul la munți) drumul care trece acum
prin localități pe care le cunosc, pe unde am fost în vizită la bunici ale
prietenelor mele sau pe unde am trecut cu diverse alte treburi. Un depozit de
flori de unde am plecat cu un ghiveci mic odată, primit cadou pentru că
patroana era rudă cu prietena pe care o însoțeam.
Suntem
aproape de intrarea în oraș – Rm. Vâlcea. Benzinăria asta mi-o amintesc din nou
de la primul meu drum către mare (am fost la mare când eram foarte mici și deci
nu se pune și apoi când am terminat clasa a 8-a). De aici drumul se bifurcă și
sunt două variante. Firmele de transport au tot schimbat traseele de acces în
oraș. Deci fie intrăm în oraș prin cartierul în care am copilărit, fie prin
zona de nord, ocolind orașul. De data asta mergem pe prima variantă. Inima
începe să-mi bată tot mai tare. Parcă sunt din nou adolescentă și urmează să mă
întâlnesc cu băiatul visurilor mele. Intrăm pe noul bulevard, numit Dem Rădulescu
și construit mult după plecarea mea din urbea natală. Deci nu am nici o
amintire cu el, doar aceea a primei mele treceri, seara tărziu, când n-am știut
despre acest nou bulevard și am simțit brusc că m-am pierdut, pentru că nu
recunoșteam locurile. Pe vremea aceea, acum niște ani, era ca un drum în
pustiu, care justifica doar accesul mai ușor, pe benzi mai multe, în oraș. Acum
văd cu uimire și admirație că au ridicat pe el multe construcții noi, blocuri
de locuințe și magazine. Arată foarte drăguț și modern. Sunt impresionată!
Am
găsit pe internet o fotografie făcută chiar de pe acest bulevard (înainte de
construcțiile noi despre care vorbeam) și se văd și munții!!! V-am spus eu!!!
Sursa
foto: http://www.rodiq.ro/2009/11/24/se-poate/
Bulevardul
se termină chiar în fața blocului unde am copilărit și autocarul face o scurtă
stație. (Primul bloc pe dreapta, bej din imagine. Dar nu mă căutați acolo, nu
mai sunt demult. Am vrut să vă informez doar așa, din prea mult entuziasm!)
Privesc geamurile și balcoanele și-mi enumăr în minte prietenii. Nimic nu mai
arată cum știam. (Dar e bine așa! E progres!) Și totuși, există un loc unde
totul este neschimbat: în amintirile mele.
Parcă
văd la parter, în dreapta ușii de intrare în bloc, un cap blond ițindu-se pe
geamul de la bucătărie. Poate fi al lui Cristi, al lui Iulică sau al surorii
lor mai mari, prietena mea, Blonda. Stau să mă gândesc și nu-mi amintesc numele
ei real. Dintotdeauna și pentru toți cei de la bloc ea era Blonda. Tatăl celor
trei blonzi repara televizoare și aparate radio și era foarte popular pe vremea
aceea din acest motiv. Azi, dacă se strică un asemenea aparat, luăm altul
imediat... La etajul unu, pe stânga ușii blocului se mutase la un moment dat un
tip gras, antipatic. Cum s-a mutat, a luat în stăpânire gradina din fața
blocului de pe partea lui. Cine i-a dat lui de înțeles că era a lui, nu știu!
Dar și-a plantat acolo zarzavaturi și nu aveam voie să ne mai jucăm cu mingea
pe alee, ca să nu-i stricăm lui grădina de legume când ne cădea mingea
accidental pe alături. Azi i-aș zice eu vreo două... Chiar trei. Și aș aduce și
o capră să pască în grădina pe care el a crezut-o ca fiind a lui. Deasupra lui
era o familie cu două fetițe mici. Doamna era casnică și avea un păr luuung pe
care îl purta strâns în coc. Vecinele cu care stătea mai tot timpul la taclale
pe bîncile din fața blocului au rugat-o să le arate cât de lung și-mi amintesc
când a ieșit pe balcon cu el dat după mână pentru că într-adevăr era
foarte-foarte lung și depășea distanța de la cap la sol dacă l-ar fi lăsat
liber. Era cel mai lung păr pe care l-am văzut vreodată! Iar mama nu îmi dădea
voie să-l las pe al meu să crească... Iar cînd am putut decide singură asta, îl
tundeam singură pentru că devenea incomod și prea călduros! Insă tot cred că
mama ar fi trebuit să mă lase să încerc măcar o dată, atunci când îmi doream
asta atât de mult.
Deasupra,
la trei, stătea cel care a fost multă vreme ”prietenul meu”, Nicu. L-am chinuit
cât am fost mici, la primară. Mă sufoca cu dragostea lui și eu îl făceam gelos dând
atenție prietenului său, Sorin (care locuia vis-a-vis). La etajul 8 stătea
vecina care avea ușa în fața ușii noastre. Niște oameni extraordinari. Ea era
educatoare și fata lor, cred că era de vârsta mea, avea un handicap psihic.
Vecina era așa de blândă și de răbdătoare! M-a ajutat de multe ori când eram în
clasele primare. Mereu pierdeam cheia (care în principiu se ținea de gât,
dar...) și mă lua la ea (sau mă duceam singură, că învățasem rostul), mă punea
la masă și stăteam la povești și jocuri cu ea și fata ei până la ora 4, când
apăreau ai mei de la serviciu.
Noi
aveam balconul pe spatele blocului, așa că nu se vede. Poate e mai bine. Să nu
mă apuce plânsul... N-am avut ocazia că îmi iau ”la revedere” de la locuința în
care am crescut și pe care mama a vândut-o când eram deja la facultate. Dar
dacă aș fi avut, mă întreb dacă lucrurile ar fi stat altfel. Dacă aș mai fi
visat de atâtea ori casa mea, blocul, oamenii... Uneori visez că încă locuiesc
acolo, că urc și o găsesc pe mama, uneori și pe tata. Alteori, tot în vis,
ajung în fața ușii deși știu că acolo voi găsi pe altcineva...
În
timp ce eu visez cu ochii deschiși, autocarul ajunge în autogară și coborâm,
noi și tot calabalâcul nostru. Încerc să mă orientez, să-mi amintesc unde
spunea mama că găsesc taxiurile parcate. Sunt mai scumpe la kilometru decât
cele din București, dar cursa costa, chiar și așa, doar 6 lei. Iar șoferii sunt
pregătiți să-ți dea restul exact, chiar cu monede de 10 bani! În București,
dacă mă duc la soacră-mea și mă costă 12 lei și nu am decât două hârtii de 10
lei, sigur îmi spune că n-are să-mi dea rest și rămâne cu un bacșiș gras. Că
doar n-o să mă iau la ceartă cu taximetriștii!
Ajungem
în apartamentul mamei. L-a cumpărat după ce a vândut casa noastră, unde am
crescut, când eu eram deja plecată de acasă. Așa că e doar apartamentul mamei.
Nu îl asimilez deloc cu persoana mea. Îi spuneam cândva mamei că mă simt fără
casă: cea în care am crescut e acum a altuia, cea pe care a cumpărat-o ea e a
ei, iar la București stăteam cu chirie. Trist sentimentul, vă spun!
Altfel,
apartamentul mamei îmi place, e (foarte) mic și cochet. I-am spus că parcă e de
studentă. Asta mi-a inspirat. Acolo și-a făcut ea cuib și mi se pare drăguț
lucrul ăsta: doar ea, doar pentru ea! Merită!
L-am
am recuperat și pe fi-miu de la ceilalți bunici ai lui și am înnoptat în Rm.
Vâlcea. Nu vroiam să chinuim prea mult copilul mic pe drum. Iar a doua zi am
pornit către Șușani, ”the final frontier”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu