Ziua
a doua a călătoriei către satul bunicilor, Șușanii de Jos, Vâlcea. Căci asta
era destinația finală, în caz că am uitat să precizez... Acolo e inima mea... O
partea importantă din ea.
Am
început aventura noastră așa cum încheiasem hoinăreala în ziua anterioară: cu
un taxi. După ce a înghesuit totul în portbagajul omului și a evaluat
posibilitatea reluarii aceleiași operațiuni în autogară, soțul l-a întrebat pe taximetrist
dacă n-ar vrea să ne ducă până la Drăgășani (în loc să ne ducă până la autogară
de unde să luăm microbuz până la Drăgășani). Omul a spus un preț și ne-am
declarat mulțumiti. Soțul prinsese curaj, așa că îl testeazăl-a testat pe
șofer: ”Dar până la Șușani? Avem pe cineva tocmit de la Drăgășani încolo, pe 60
de lei. Ce spuneți?”. Omul a vrut. Până la capăt. Am răsuflat ușurată: nu mai
pritocim bagaje, nu mai deranjez copiii, ne facem comozi și mai coborâm direct
la bunica în curte.
Drumul
până la Drăgășani e aproape drept, spre sud. Urmează cursul Oltului, care și el
face parte cumva din ființa mea. Îl vedeam zilnic de la geamul bucătăriei
apartamentului în care am crescut. Locul meu la masă era cu fața către Olt și
către dealul de dincolo de el și obișnuiam (fără să fiu, de fel, o melancolică)
să rămân cu gândurile pierdute, hălăduind pe acel deal. Și lingura în gură.
Mereu mă atenționa mama că lingura îi mai trebuie, să n-o rod. Era felul ei
amuzant de a mă readuce acolo, la masa, cu familia. Dar de regulă nu mi se
părea că ce aveam în farfurie era mai interesant decât ce îmi imaginam eu că
văd dincolo de Olt, pe deal... Așa ca faza asta se întâmpla de mai multe ori la
aceeași masă. Nu calitățile de bucătăreasă ale mamei erau de vină, eu eram o
mofturoasă și, în mare, nu-mi plăcea mai nimic. În plus, imaginați-vă și voi în
ce loc minunat trăiam. Cartierul meu era mărginit din două părți de apă: Oltul
la est și Olănești la nord. Dealuri, râuri, munți – ce loc natal mai frumos
puteam să primesc?
Cam
așa, ca în imaginea de mai jos, arăta priveliștea, doar că de mai sus (etajul 8)
și mai spre dreapta dealului, unde era mai înalt, mai verde, fără locuințe
(zona era folosită de către armată pentru trageri). Blocul nostru făcea parte
din ultima linie de blocuri înalte. De la noi și până la Olt se întindeau mai
multe blocuri de 4 etaje, așa că panorama era de vis. (Imaginea e luată chiar
de la unul dintre blocurile de genul ăsta.)
Sursa foto: http://img25.olx.ro/images_mercadorro/44775095_8_1000x700_garsoniera-cf1-nemobilata-cartier-ostroveni-.jpg
Când
eram mică, de regulă făceam drumul de la Rm. Vâlcea la Drăgășani cu trenul.
Șinele merg paralel cu drumul și pentru că era un tren personal, îmi amintesc
și numele gărilor și haltelor (satelor) prin care trecem: Râureni (da, ăla cu
conservele), Băbeni (ăștia au pretenția că sunt oraș, dar e o exagerare),
Marcea, Fișcălia (întotdeauna mi s-a părut haios cum sună), Prundeni (îmi
amintesc o reclamă la radioul local despre fabrica Prundvilchim – mi s-a părut
curios că cineva a găsit numele ăsta, dar dacă stai să te gândești, e
explicabil), Călina și când auzeam numele ăsta știam că mai e puțin de tot și
ajungem. La Drăgășani. Acolo coboram din tren și luam drumul autogării, mergând
puțin înapoi, pe lângă șine. Urma apoi căutarea autobuzului de Șușani (mai
precis Râmești, satul următor era capătul de linie). Asta e o amintire de
coșmar. Autobuzul de Râmești. Rata. O modalitate de a muri încet, în chinuri.
Pare o glumă?
Dacă
dibuiai unde trăsese autobuzul înainte ca să vină la peron și dacă aveai șansa
ca șoferul să fie milos cu tine (adică erai rudă sau ceva), te lăsa să pui
bagajele în autobuz, în felul ăsta având asigurate locuri pe scaune. Dacă
aceste condiții nu erau îndeplinite, stateai să te înghiontești cu toți (și era
vorba de ore și zile de vârf pentru această rută.... adică ne duceam și ne
întorceam fix cu toată lumea) într-o învălmășeală care nu se putea cu nici un
chip numi coadă. Și pentru că ai mei erau cu copii după ei, nu se puteau
înghionti, deci urcam mai ultimii, așa... Ce locuri pe scaune? Nici în picioare
nu se putea sta omenește, că era plin culoarul de papornițe. Toată lumea se
ducea cu bagaje și mai ales se întorcea cu bagaje, că satul era sursă de hrană
pentru (cei deveniți) orășeni. Abia când eram în clasa a 8-a ne-am luat mașină
(Dacia 1310 refuzată la export, scria RDG pe ea, deaaaa?). Deci până atunci,
cam așa ne chinuiam...
Acum,
drumul mi se pare ușor și rapid. E oare doar efectul faptului că sunt adult și
înțeleg cum e treaba cu kilometri? Copiii îmi dorm amândoi, unul în brațe și
celălalt rezemat de portiera mașinii, cu soarele scăldându-i fața. Cum o fi
putând? Are broboane de sudoare pe față și-mi vine să-l măngîi, să i le șterg. Nu
pot să mă întind până la el și nici n-aș avea cum să-l protejez de soare. Așa
că mă îmbărbătez în gând: ”Hai ca nu mai avem mult!”. Iar gândurile și
amintirile din copilărie (mai ales pe cele nefericite) mi le țin doar pentru
mine.
Intrăm
în orașul Drăgășani și îi atrag soțului atenția că nu am cumpărat apă... Oprim
la un market mic înainte de barieră și după câteva momente soțul se întoarce
fără apă și plin de nervi. Nu se înțelesese cu vânzătoarea. Eu demult am zis că
nu mai intru în magazinele din Drăgășani. Cineva care trăiește în București nu
are nici o șansă să intre cu treabă într-un magazin și să nu se enerveze. De
ce? Pentru că oamenii din provincie AU timp. Noi ăștia din București niciodată
nu avem timp. Ei au. Vânzătoarele se duc la serviciu ca să socializele cu
vecinii, cunoștințele, rudele, care și ele au timp să treacă pe la magazinele
unde primele lucrează și să vorbească, să vorbească... Nu, nu cumpără. Nici nu
au mulți bani oamenii în priovincie și nici nu au pe ce să-i cheltuiască
(vorbesc de marfa din magazine). Așa că magazinele sunt pentru socializare. Și
dacă tu ai treabă și o întrerupi pe vânzătoare... ghinionul tău. Se enervează
și oricum ieși cu mâna goală. Ca bărbatu-meu. Vroia un bax de apă. Doamna îi
arăta sticlele de apă, probabil nevenindu-i să creadă că el vroia ATÂTA apă. El
o ținea înainte cu baxul, explicând că așa le-ar putea și căra. Ea îi spunea că
să nu-și facă griji, îi dă pungă și îi arăta una mică-mică. ”Păi vă dau mai
multe”, răspunde ea reproșului față de mărimea pungii. Soțul nu se lasă
impresionat, vrea baxul. Iar ea concluzionează senin: ”Dacă nu vreți, nu
cumpărați!” Da, îi era indiferent. Ce, ea de-aia venise acolo de dimineață? Să
vândă?
Plecăm
în trombă, minunându-ne de spiritul de afaceri al locuitorilor din zonă. Avem
nevoie de ceva timp să ne clătim ochii și nervii, până să avem curaj să
încercăm din nou, la alt magazin. Așa ieșim din Drăgășani. De aici încolo drumul
mi se pare mai interesant. Șerpuiește printre dealurile cultivate cu viță de
vie. Privite de la distanță, dealurile par niște uriașe carapace de broască
țestoasă, cu model în petice hașurate cu verde. Șirurile de viță de vie parcă
sunt desenate și îmi dau un semniment că lucrurile sunt, iată, aranjate,
aliniate, în ordine. Totul este la locul lui. Gândurile se aliniază cuminți,
curgător...
Dar
să nu uităm de apă. Apa de băut. Zărim un market măricel (dintr-un lanț care a
împânzit întâi orașul Rm. Vâlcea și acum văd că tot județul) și oprim iar.
Rezolvăm, dar s-a trezit fata. Aș fi vrut să mai fi dormit puțin, măcar până
urcăm dealul, ca să n-am emoții la curbele lui. Dar copilul face față foarte
bine serpentinelor la care nu rezistau cândva stomacele noastre – al meu și al
soră-mii. Dacă mergeam cu autobuzul (ca în prima parte a copilăriei), nu era chiar
așa o problemă. Rabla aia nu avea suficientă forță să păstreze pe serpentine în
sus o viteză care să ne ușureze de masa de prânz. Cu mașina mică, însă.... Nu
ratam nici o ocazie, trebuia să ne oprim, să golim instalația, să ne răcorim puțin,
să ne spălăm pe față, să sugem dintr-o jumătate de lămâie, să ne revină
culoarea în obraji și abia apoi să continuăm drumul. Altfel peisajul e frumos,
dealul plin de verdeață, fără pomi, așa că perspectiva de sus sau de pe traseu
e foarte bună. Ici-colo paște căte un cal sau o vacă. Nici un om. Doar cei din
mașinile care șerpuiesc și ele pe dealul ăsta.
Sus
de tot, altă surpriză (pentru bărbate-miu, că eu știam) plăcută: drumul
străbate pădurea. E răcoare, liniște și verde. Mă trezesc povestind cum uneori,
mergând spre bunici cu mașina noastră, ne opream acolo să culegem ciuperci.
Tatăl meu era mare amator de ciuperci. Pe vremea aceea, locul ăsta mai avea o
semnificație, foarte importantă: aici se termina asfaltul. Urma doar drum de
țară. Cam vreo oră de mers cu rabla de autobuz. Infernal de mult, vă spun eu.
Când eram mici, întrebam pe mama cât mai e, pentru că ne săturasem de drumul
ăla. Ea spunea mereu: mai e puțin! Dar după ce mergeam MUUULT, ea iar spunea că
mai e puțin, și îmi dădeam seama că dacă prima dată ne păcălise (asta era clar!),
era posibil ca și de data asta să ne păcălească. Așa că nu mai aveam încredere
în ea să ne spună cât mai e...
Cu
timpul, pe drumul de aici până în satul bunicii au mai apărut scurte părți de
drum asfaltat. Se purta așa: un kilometru, în fața primăriei comunei
respective. Kilometrului ăluia i s-au mai adăugat, încet (foarte încet, mult
prea încet) și alții și într-un final, adică la final de tot, acum vreo 2 ani,
asfaltul a ajuns până în dreptul casei bunicii. A fost ca și cum s-a înfăptuit
o minune! Nu mă credeți?
Acum
câțiva ani nu aveam cum să-l duc pe fi-miu la bunica (se mutase deja mama
acolo) și prietena mea se tot oferea să mă ducă cu mașina ei, proaspăt
achiziționată. Am refuzat-o pentru că mi-a fost teamă să nu stricăm prietenia, pentru
că eu știam exact ce fel de drum era, iar ea nu. Acum 7 ani, când l-am dus
acasă pe bunicul de la spital, cu ambulanța, șoferul povestea că sunt câteva
cazuri de dializă prin zonă și și-au rupt mașinile spitalului (din Rm. Vâlcea)
pe drumurile alea, ca să-i ducă și sa-i aducă pe acei sărmani...
Acum
e frumos, mai mare dragul să conduci așa. Nu mai ai praf, nu-ți mai sare
casetofonul din carcasa care îl fixează în mașină... A, dar acum nici nu mai
sunt casetofoane la mașini! Îi povestesc șoferului drumul, îi dau repere ca să
se poată întoarce singur, pentru că spune că n-a mai fost pe aici. Și între
repere, gura începe să-mi turuie tot mai repede tot felul de povești, amintiri,
detalii despre persoane pe care doar eu (dintre toți cei din mașină) le cunosc.
Așa pățesc mereu. Când mă apropii de satul bunicii, mă apucă agitația și încep
să vorbesc mult, repede și tare. La asta se adaugă și faptul că apropiindu-ne,
cunosc tot mai multe locuri și persoane și nu apuc să povestesc prea mult, că
apare altceva care îmi trezește o altă amintire pe care vreau să o comunic
companionilor. E ca și cum filmul locurilor începe să se deruleze cu o viteză
din ce în ce mai mare, deși viteza noastră de rulare a rămas constantă:
primăria, casa Popeștilor, prietenii mei dragi din liceu si după acesta, unde
ne strângeam să cântăm și să ascultăm muzică (rock românesc), casa nașilor
părinților mei, prima pe care eu o știu în zonă cu etaj (am vazut că e trecut
anul pe ea: 1978) – acolo erau camerele verișorilor mei, școala din satul vecin
(unde am făcut un Revelion cu gașca mea, la care mi-a venit rău de la salata
boeuf adusă de prietenul meu de pe atunci), Linia mică (o arteră secundară, pe
care este casa bunicilor verișoarei mele, Găbița), casa bunicii fostei mele
prietene bune, fostul dispensar și sediul poliției (repere importante pe plan
local). Ieșim din Șușanii de Sus trecând pe podul peste Beica (pârâul local) și
intrăm ”la mine în sat”. Adică la bunica. Chiar la intrare, pe stânga, era
brutăria. E și acum, dar mama a spus că nu mai funcționează. (Vreau să scriu un
articol despre ea, mai bine spus, despre pâinea copilăriei mele, care se făcea
acolo.) Pe partea cealaltă, până să le pomenesc celor din mașină despre
brutărie, am ratat un loc pe care-l are bunica, lângă tanti Anișoara, a cărei
noră o mai ajută pe mama cu treburile astea de la țară. Apoi drumul care duce
”în deal”, dealul pe care mi-am petrecut copilăria, cu curci și oi (ale noastre)
și vaci și capre, cu prunii CAP-ului, cu salcâmi... deal pe care îl urcam și
coboram de cel puțin două ori pe zi, în fiecare zi, lucrătoare sau de
sărbătoare – nu conta! Și până să termin eu prezentarea dealului, era să ratez
poarta bunicii. Nu-mi găseam cuvintele potrivite să-i dau șoferului reperele.
Mai demult aveam o salcie plângătoare la poartă. Crescuse foarte înaltă. Se
vedea de departe, era ușor de dat ca reper. O vedeam și de pe deal. Acum salcia
nu mai este, vopseaua de pe poartă s-a prăfuit și s-a cojit, pe drum nu e
nimeni în jur, nici o mașină, nimic. ”Mai în față puțin. Atât. Stați. Puteți să
dați puțin în spate? Am depășit...”
De
fiecare dată când ajung la poarta bunicilor venind după multă vreme, nu știu ce
să fac mai întâi. Coboram, să deschid poarta, dar apoi lăsam pe altul s-o facă
dintre însoțitori, pentru că prin curte zăream pe bunica sau pe bunicul și mă
duceam să-i îmbrățișez. Apoi, adult, aveam cu mine copilul – sau copiii, ca
acum – și parcă l-aș fi lăsat jos pentru asta. Sau trebuia să iau întâi
bagajele, să ajut la descărcarea mașinii? Vă spun, am momente de panică, nu
știu ce trebuie să fac. Mai întâi.
Acum
țineam în brațe prunca necunoscătoare (a mai fost acolo în urmă cu un an și
apoi încă o dată în urmă cu jumătate de an, la etatea de 11 luni) și m-am dus
spre bunica. Copilul adolescent și pe picioarele sale, la propriu, se putea
descurca singur, iar bagaje oricum nu puteam căra, că aveam fata. Bunica era
prin curte și s-a oprit sprijinindu-se într-o bâtă și privind lung către poarta
deschisă. S-a făcut mică de tot, parcă tot mai mică la fiecare vizită. Adusă de
spate. Mă aplec sa-i sărut obrajii, în timp ce ea mă informează că mama e
plecată puțin. Am inima strânsă atât de emoția revederii, cât și de spaima ca
nu cumva micuța să înceapă să plângă, necunoscând-o pe bunica. Dar toată lumea
și-a ținut firea. Pășind în curtea în care am copilărit, plină de tot felul de îmbunătățiri
aduse de mama pentru a-și ușura și înfrumuseța (are niște flori superbe!)
traiul acolo, dar respirând încă aerul atât de cunoscut, am simțit că am
ajuns... ACASĂ. În sufletul meu.
Lipsește
doar bunicul...
Comentarii
Trimiteți un comentariu