Ai grijă ce spui! Asta repet soțului (și celorlalți din casă) de când am născut, cu preludiul ”În curând va trebui să ai grijă cum vorbești!” folosit în partea de final a sarcinii. Să nu spună că n-a avut timp să se pregătească...
Acum
suntem chiar acolo, la învătarea vorbirii și totul e pe bune... Devin
sâcâitoare cu hiper-atenția mea la tot ce iese pe gura tatălui și fraților (mult
prea) minorei. Ce expresii (să le zicem așa) trebuie eliminate, ce cuvinte
trebuie să cădem de acord să folosim și în ce context, cum să fim consecvenți
și coerenți...
De
pildă, asta cu consecvența. Într-o zi ne-a prins ploaia (e mult spus ploaia) în
parc. Ne-am îndreptat spre casă, discutând despre asta, căci orice întâmplare
din viața noastră e un prilej de învățare pentru fata mea. ”Uite, mami,
picături de ploaie cad din cer!”. Fata ridică ochii și apoi o văd că-și duce
palma stângă peste antebrațul drept, puțin îngrijorată. Și rectific: ”Sunt
picături de apă, mami. Când plouă cad picături de apă din nori, care sunt pe
cer. Uite pe asfalt cum cad!”. În timp ce ea studiază acum stropii de pe
asfalt, îmi reproșez că nu am zis din prima despre apă. Doar fata acum știe ce
e aia apă, știe să și ceară să bea, știe și de la mare, din concediu.
Atunci
îmi dau seama: oare chiar știe fata ce e apa? Nu e zăpăcitor că apa e în jurul
nostru tot timpul, în atât de multe forme? Apa de băut – o bem, e aia din
sticle. Apa de la băiță – tati nu o lasă să o bea și au discuții pe tema asta în
fiecare seară. Apa din vasul de toaletă – trebuie să rămână acolo și lucrurile
înmuiate în ea noi, părinții, n-am vrea să le mai salvăm, dacă n-ar fi, unele,
atât de importante sau n-ar exista pericolul să blocăm coloana. Apa din fierul
de călcat cu care ne stropim ocazional, ca să ne distrăm în timp ce muncim
(unii dintre noi) – nici aia nu e pentru băut, doar pentru distracție. Apa din
fântâna arteziană – nu e bună de băut, dar tot apă e! Și la fiecare ieșire în
parc facem pelerinaj pe la toate fântânile care ne ies în cale. Inclusiv cea de
la Casa Doina, la care ne uităm prin gard, ca oamenii străzii, cum spune tati.
Apa de la țâșnitoarele (aspersoare mi se pare prea complicat de spus) cu care
stropesc ăștia iarba în parc și care fac obiectul interesului tuturor copiilor
și nu numai – nici aia nu e bună de băut, dar uite ce frumos se stropesc copiii
și cum trag de ele, spre amuzamentul adulților însoțitori! Apa de la mare – are
multă sare, nu e bună de băut, dar e bună de bălăcit... dacă n-ar veni sub
formă de valuri zgomotoase, speriind toți copiii sub 3 ani, așa. Apa care cade
din cer – ploaia asta care ne gonește din parc. Cumva mă deranjează faptul că
plecarea noastră grăbită la primele picături poate să îi inducă ideea că ploaia
e rea sau periculoasă. Nu e așa! Cum o fii mai bine? Să o las să o perceapă ca
ceva rău și să-i explic mai târziu de ce, și anume că există riscul să răcim
(nici eu nu cred ce spun!) și de aceea mai bine să ne ferim de ea, deși ea nu e
rea? Sau să fac în așa fel să nu o perceapă ca fiind ceva rău și periculos, să
ne bucurăm când ne prinde pe afară și să explic mai târziu că sunt situații
când poate deveni periculoasă și să o învăț ca numai în acele situații să se
ferească?... Hai că m-a luat... apa!!!
Tot
din motive de consecvență am avut într-o altă seară o discuție cu tatăl micuței
mele. Pregăteam ieșirea ei din baie, când îl aud pe tatăl îmbăietor spunând că
vrea să spele și ”popoul”. Îmi dau seama că și ieri l-am auzit folosind acest
termen. Fac o scanare rapidă a memoriei (de mai lungă durată – memoria, nu
scanarea) și-mi dau seama că e un termen recent apărut în discuțiile cu fata.
Îmi amintesc sigur că atunci când povestim despre căt de mică era ea când s-a
născut, spunem că ”nu avea fund deloc”. Mai mult, îmi amintesc și că fata știe
să arate corect când o întrebăm ”Unde e fundul?”, atunci când repetăm lista
părților anatomice. Deci: fund. Și fiindcă am ajuns atât de exasperantă cu
grija mea față de cum vorbim, încerc să o iau mai... diplomatic:
- Dragule,
aș vrea să-ți propun ceva. Hai să nu folosim termenul ”popou” și să-i zicem
simplu, ca până acum: ”fund”. Ce e aia ”popou”, sau ”poponeț”, sau ”poponeață”?
De unde vine? (Desigur că nu mă refeream la originea etimologică a cuvântului, ci
la rădăcina din care el a apărut în ograda limbajului nostru de zi cu zi.. Că
veni vorba, dexonline spune că e din germanul ”popo” și înseamnă ”dos”, ”șezut”.)
Soțul
răspunde, senin:
-
Dar eu am crescut cu ”popou”!
-
De unde până unde? Nu l-ai folosit până ieri. Și nu te-am auzit să spui
cuvântul ăsta atunci când e vorba de partea mea anatomică, deci nu e așa. Până
acum i-ai zis ”fund”. De ce să schimbi? De ce ale noastre să fie ”funduri” și
al ei ”popou”. Dacă e același lucru, atunci să-l numim la fel.
-
La noi e altceva. Chiar sunt funduri. Există o evoluție în timp: la început e
”popou”, apoi se transformă în ”fund” și abia dup-aia devine ”cur”.
Argumentul
ăsta m-a făcut să izbucnesc în râs, evident.
-
Asta e bună! Dar hai să rămânem la ”fund”...
Nu
uit, însă, că am în fața mea un om de știință, așa că nu mă culc pe-o ureche,
ci îmi întăresc pledoaria cu argumente puternice.
”Un
șut în fund e un pas înainte!”, spune un proverb românesc. ”Copilului
dă-i cu palma peste fund să îi vie minte la cap” e alt proverb. ”Poți să te dai cu
fundul de pământ!” spui ca să îi dai de înțeles interlocutorului că orice ar
face, nu te poate convinge. ”Te duci cu degetul în fund” spui, de exemplu, când
mergi într-o vizită fără să duci ceva gazdei, ca semn de mulțumire că te primește
în casa ei.
Pe
Google dacă încerci să cauți termenul, în afară de câteva pagini despre
localitatea Fundul Galbenei (Raionul Hîncești, Republica Moldova), vei găsi
referiri precum: ”fundul Deliei a provocat isterie pe facebook”, ”Diva de la
Monaco a încins spiritele și internetul după ce și-a afișat fundul în toată
splendoarea pe un site de socializare” sau ”cum să-ți tonifiezi fundul în doar
8 minute pe zi” – și asta doar pe prima pagină pe care mi-a arătat-o Sfântul
Google. Ca o concluzie scurtă, ”fund” e ceva de bine, care se tonifiază și se
afișează pe site-uri, spre delirul și deliciul privitorilor. Adică, ce mai
tura-vura: ”fundul” e bun!
În schimb, dacă te superi pe cineva mai în
vârstă sau doar vrei să îi arăți asta, îi spui: ”Mișcă-ți curul bătrân!”. Iar
dacă îl cauți pe Google, găsești numai porneturi. Asta nu e de bine... Mă
opresc aici, că devine prea deochiată discuția.
Cum spuneam: să
rămânem la ”fund”!
Comentarii
Trimiteți un comentariu