Lecția de vocabular nr. 2

           Astăzi despre ”da”-uri...

          Să spun din capul locului că sunt mai dese decât ”nu”-uri. Mă gândesc că asta e bine. Știu, e la vârsta la care ”nu”-ul nu e încă în perioada de ”maximă înflorire”, dar tot vreau să mă bucur doar pentru acest fapt, că e mai rar decât ”da”-ul. Asta nu înseamnă că foarte rar refuză ceva. Doar că are această... să-i spunem abilitate de a refuza fără să spună ”nu”. Ți-e clar că e ”nu”, dar nu-l auzi.

          ”Da”-urile, însă, sunt un deliciu! Ele apar în forme diverse și fac comunicarea să fie atât de amuzantă!

          Întâi avem ”da”-ul scurt, hotărât, ferm, care nu lasă loc de îndoială. Silaba asta se termină imediat ce a început. Fata știe că vrea. Uneori chiar fără să vrea. Dar asta rămâne să descoperi abia după ce te-ai mobilizat să faci lucrul cu care părea să fie de acord. Fratele ei mai mare se distrează uneori punându-i întrebări aiurite, la care ea să răspundă cu acest ”da” hotărât și să creeze, astfel, o situație amuzantă.

          Apoi avem ”da”-ul lung. ”Daaaaa” – exprimă încântare, entuziasm, acord și angajament în același timp. Haha! S-o crezi tu! Și acum poți să iei țeapă. Doar uneori... Altfel, este ”da”-ul cu care te molipsește de entuziasm. Sună prelung și cântat. Și urcă în gamă. Uneori direct, alteori după ce mai întâi coboară. Ca un cântec. Sentimentul pe care îl trăiești este că tocmai i-ai ajuns la suflet, i-ai ghicit dorința cea mai fierbinte... Ca și cum tocmai ai întrebat-o: ”Vrei să mergem la țâșnitoare să ne bălăcim în apă?” sau ”Vrei să mergem la căței, să-i lăsăm să ne lingă pe față?”. Cam așa de încântată pare când spune ”da”-ul ăsta...  
          Există și o variație, un ”da” lung, dar moale, parcă neconvins încă... Ceva gen: ”bine, fac cum zici, dar să știi că nu prea sunt de acord!”.
          Mai este și absolut adobabilul ”da” pe care îl spune când plânge (din cine știe ce motiv, foarte serios desigur) și noi vrem s-o împăcăm cu ceva ce știm că-i face plăcere. Transmite durerea pe care o trăiește și, în același timp, speranța că ce-i propui o va face să se simtă mai bine, că lumea va fi mai bună, că pacea va domni și balenele vor fi salvate până la urmă. E destul de dificil atunci să-ți mai păstrezi mina serioasă cu care te-ai alăturat copilului în suferința sa. ”Da”-ul ăla care aprinde în priviri licărul de speranță, printre șirurile de lacrimi care i se înnoadă în barbă este de neprețuit. Heartbreaking!

Într-una din serile trecute am avut un episod simpatic cu ”da” lung. Care mi-a rămas agățat în creieri. Am zis că trebuie să-l dau mai departe.

Lipsisem de acasă jumătate de zi și copila a ieșit cu tatăl ei în parc, pe seară. Când s-a întors, amândouă ne bucuram de revedere și vroiam tare mult să aflu cum a fost plimbarea. Ea, la rândul ei, era nerăbdătoare să-mi comunice tot felul de lucruri. Pe cele mai multe nu le-am înțeles, evident. Pe cele pe care le-am înțeles... mă gândesc dacă nu era mai bine să nu le fi înțeles atât de clar. (Glumesc!)

-          Te-ai distrat în parc? Te-ai mai întâlnit cu Erik?

-          Daaaaaa! Cântat, plin de entuziasm.

Am auzit apoi niște bolboroseli – scuzați, gângureli și mi-am ridicat ochii din farfuria pe care o spălam. Înțelesesem bine, fata vroia să-mi comunice chestii și nu avea cuvintele la ea. Așa că se ajuta de mâini. Le tot freca de obrazul ei drept, așa că o întreb:

-          Te-a pupat?

-          Daaaaaa!

Hmm! Puteam să mă opresc aici, dar nu...

-          Și ți-a plăcut?

-          Daaaaaa!

Deja știam prea multe! M-am oprit. Procesam informația...

24 de ore mai târziu mă întrebam dacă nu cumva iar era mai bine să nu fi scormonit atât de mult după informații. Aveam o nouă dilemă acum. Cum era mai rău: ca amorezul s-o fi pupat și fi-mii să-i fi plăcut – așa cum am crezut prima dată? Sau ca ea să-și fi imaginat asta... și să-i fi plăcut – cum s-a dovedit după ce mama cavalerului (teuton) a infirmat întâlnirea la ceas de seară?

Noroc că mai am la dispoziție o variantă: aceea în care entuziasmul comunicării depășește cadrul strict al transmiterii de informații, iar copila spune ”da” fără să știe la ce... Dar scena pupatului a existat, într-o altă dată, când eram și eu de față. Iar dacă fata a folosit-o din memorie, înseamnă că a însemnat ceva pentru ea.... Măăăă, iar am ajuns într-un punct problematic!?!

  

Sursa foto: http://giphy.com/search/snow-white