Mă
amuzam deunăzi citind pe un blog o postare în care autoarea povestea ce lecție
de spălat pe cap primise de la o coafeză, ca și cum până atunci nu știuse cum
se face această treabă. Iar azi m-am trezit că vreau să scriu despre vizita mea
la cosmetică... Pentru că mi se pare amuzant să ajungi ca mine, să te temi de
cosmeticiană.
E
o doamnă mică de statură, chiar mică. Și slabăăă... Poartă ochelari și e
fumătoare înrăită, după cum sună vocea... Deci ceva mic cu voce groasă. Am
găsit-o la acest salon, unde vin pentru manichiuristă. Recunosc deschis că asta
e prioritatea: manichiurista. Și dacă tot bat tot orașul după ea, am vrut să
rezolv în acelați loc și celelalte probleme.
Încă
de la prima întâlnire m-a luat tare. Că sunt rare. Sprâncenele. Am încercat să
mă scuz, de sprâncenele din dotare mă ocup de relativ puțină vreme (m-a certat,
bineînțeles, și pentru asta) și am aflat și eu cu uimire că sunt cam rare și
decolorate. Decoloratul ca decoloratul. Se repară cu vopsea. Dar de ce sunt
rare? Că să mă dau cu ulei de ricin. Da, știam asta, mă dau din când în când,
când îmi amintesc (neconsiderîndu-le prea importante, nu-mi aduc aminte prea
des). M-a atenționat că trebuie să mă dau zilnic. I-am promis că o să mă dau.
Cât de des pot/îmi amintesc. Însă n-am reușit s-o opresc, în tot timpul
petrecut acolo, în cabinetul ei (sau cum s-o numi), să-și tot exprime
dezamăgirea de căt de amărâte sunt sprâncenele mele... Și să insiste să mă dau
cu ulei de ricin.
Azi
aveam din nou programare la ea. Am întâlnit-o în salon, la coafură, și m-a
rugat să mai stăm puțin acolo, până apare coafeza (care spăla pe cap o clientă undeva
în spate), ca să nu rămâie salonul gol. M-am așezat pe scaunul de lângă ea,
unde mă invitase să stau, și mi-am scos telefonul, să-mi fac de lucru. Nu că mă
plictiseam, însă vroiam să evit cât mai mult ceea ce era de neevitat. Speram că
fiind doar a doua vedere, să nu mă țină minte. Însă întrebarea pe care nu doream
să mi-o pună, mi-a pus-o aproape imediat: ”V-ați dat cu ulei de ricin?”.
A
căzut asupra capului meu ca un tunet. Mi-am ridicat timid ochii din telefon –
că nu era politicos să-i răspund cu ochii în jos – și-mi spuneam în gând că e
doar o străină, pot să-i spun orice, doar nu mă verifică sau ceva. Dar gura mea
nu a fost în stare să spună o minciună nevinovată (pe bune acum, ar fi fost
vinovată?), și mă minunam singură de mine când m-am auzit răspunzând: ”După ce
am plecat de aici, m-am dat... o perioadă. Apoi mai rar, când îmi aminteam...”.
Ochii mei căutau îndurarea, dar ea n-a venit. Am văzut cum buzele ei subțiri se
subțiază și mai tare și privirea ei din spatele lentilelor (cu dioptrii destul
de mari) devine metalică și mă lovește ca un bici. ”Păi nu așa se face treaba.
Nu v-am zis? Trebuie să vă dați în fiecare zi. Măcar la culcare să vă amintiți.”
Ar fi ultima mea grijă nu? Dar înghit reproșul, recunosc că are dreptate...
orice, numai să nu se mai ia de mine.
Între
timp a apărut din spate o doamnă cu un prosop înfășurat în jurul capului. S-a
așezat pe un scaun în fața unei oglinzi. Noi îi urmăream fiecare mișcare,
precum niște cercetători nebuni care se uită cu o lupă la o muscă de oțet fără
aripi. Sau fără picioare. Păi la ce altceva să ne uităm? Eu eram jenată că nu
sunt în stare să-mi dau cu ulei de ricin pe sprâncene seara, în fiecare zi, iar
femeia asta mică și aspră de lângă mine era nervoasă că-și bate gura de pomană
și eu nu ascult... Ah, a apărut și coafeza. Puteam acum să mergem în cabinetul
de cosmetică.
M-am
întins pe pat și am simțit că n-o să pot să rezist somnului. Ultimele nopți nu
au fost prea grozave. În sensul că au avut foarte puține ore de somn și mai
multe de plâns. Nu eu, copilul. În condițiile de gravă deprivare de somn în
care mă aflu, să mă întinzi pe un pat cu ochii închiși... nu-i o idee prea
grozavă. ”Sunt rare rău!” am auzit din nou vocea plină de reproș. Somnul
care-mi dădea târcoale mă făcea cam irascibilă. Nu mai terminăm cu asta? Încercam,
totuși, să-mi țin firea și am spus, împăciuitoare (sau cel puțin așa credeam eu
ca sună) ”Acuma... lucrați și dumneavoastră cu materialul clientului! Faceți ce
puteți cu ce găsiți acolo, nah!” Nu a fost mulțumită de soluția propusă. Trebuia
să mă fi dat cu ulei de ricin, cum a zis ea... Deja mă călca pe nervi cu uleiul
ăsta, așa că am decis să fac apel la știință. ”Se spune că de unde nu e, nici
Dumnezeu nu cere!” (Nu, nu ăsta era apelul la știință. Haha!) ”Dacă nu există
acolo foliculul ăla de unde tre să crească firul de păr, uleiul nu ajută. Nu-l
plantează el acolo.” Mi-a plăcut argumentul meu, logica lui imbatabilă... însă
interlocutoarea mea nu l-a apreciat. Trebuia, dom’le, să mă dau cu the f*** ulei de ricin. Mi-am
spus că e nebună. O ținea pe a ei și orice i-aș fi spus, nu ar fi contat. Știa
ea mai bine. Despre foliculi. Ba nu, despre uleiul de ricin.
Tot
ciondănindu-ne noi așa, mi-am dat seama la un moment dat care e problema. Probabil
cafeaua băută la soacră-mea pe fugă și adrenalina care mi s-a deversat în sânge
de când mă luase asta în primire începuseră să-și facă efectul și să-mi învârtă
rotițele în cap. Atitudinea ei de reproș era foarte posibil să aibă ca factor
declanșator bănuiala că sprâncenele mele au AJUNS așa ca urmare a unei porniri
diabolice a mea de a le hăcui ani la rândul. Așa că mi-am spus că merită să depun
nițel efort ca să o asigur că bietele mele sprâncene nu au avut parte de
suficientă atenție din partea mea cât să se fi ajuns la excese. Pur și simplu
așa sunt ele, mai rare. Dintotdeauna. De unde cred că se explică și nevoia
destul de mică pe care am simțit-o de-a lungul timpului de a mă ocupa de ele.
Erau așa pierite, că nu mă deranjau, deci le-am lăsat în pace. Mi-am mai dat
seama, de asemenea, că supărarea ei pe mine e posibil să vină din mândria
rănită a profesionistului căruia i se dă să lucreze cu un material care îi
compromite reputația din start. Ce va crede cineva care le vede? Că nu și-a
facut treaba bine!
Mi-era
clar că nu aveam nici o șansă să o mulțumesc. Mi-era clar și că nu mă voi putea
”împrieteni” cu ea vreodată. Am sprâncene care o compromit profesional și asta
n-o s-o rezolve nici mama uleiului de ricin. Iar eu mă duc la ea și ea mă
ceartă și eu plătesc – pentru o treabă care la final arată bine, n-am contestat
niciodată. Și ce să fac? Să caut alta, mai înțelegătoare cu foliculii mei
prăpădiți și care să mă facă să mă simt mai bine? Sau să merg în continuare la
ea, să stau mereu cu frica în oase că se ia de mine, să mă simt mereu de parcă
am fost scoasă la lecție în fața clasei și eu nici nu știu ce lecție aveam?
Grea dilemă...
Comentarii
Trimiteți un comentariu