Fetița avea 9 ani, părul
zburlit de parcă cineva uitase s-o pieptene și pe ea în ziua aceea și niște
pantaloni scurți galbeni, tricotați cu model. Avea și sora ei mai mică
pantaloni din ăștia și ea îi ura, ca pe oricare alt obiect de îmbrăcăminte care
exista în dublu exemplar în garderoba lor. Dar nu prea avea de ales. Nu o
întreba nimeni cu ce vrea să se îmbrace sau dacă vrea să se îmbrace la fel ca
sora ei. Așa că primea ce îi oferea mama dimineața, că oricum s-ar fi opus degeaba.
Și tricourile erau la fel, dar cu culori diferite. Slabă mângâiere... Iar
"asta mică" mai vroia și atenție tot timpul. Trebuia să se uite după
ea, să o apere dacă apăreau primejdii... Altfel mama n-ar fi lăsat-o nici pe ea
afară. Era o sarcina importantă, desigur. Dar și jocul ei era important! Acum
și aici!
Ochii ei, care se făceau de
culoarea muștarului, ca la pisică, atunci când era afară, în soare, erau acum
mijiți și priveau ținta: jumătatea de cerc aflată la vreo 3 metri în fața ei,
pe care scrisese cu creta cifra 7. Se concentra. Acolo trebuia să nimerească...
Degetele ei frecau cu infrigurare bucata de ciob pe care trebuia să o arunce în
jumătatea aia de cerc.
Era o bucată de ciob de sticlă
de culoare verde deschis, cu marginile rotunjite. N-ar mai fi putut să-i
producă vreo tăietură pe degetele ei mici care continuau să-l frece, atât de
tocite erau marginile. Îi plăcea să le simtă. Netezimea pe care le-o dăduse
contactul îndelungat cu pământul era întreruptă din loc în loc de câteva capete
de sârmă care ieșeau din ciob. Sârmele alea descriau în interiorul bucății de
sticlă un model cu pătrățele. De-aia îi plăcuse ciobul ăsta, că era deosebit.
Celelalte fete aveau bucăți de sticlă simplă. Poate unele aveau o formă mai
interesantă sau o netezime mai mare a marginilor, dar nu aveau modelul acela în
interior.
Îl găsise în șantierul din
spatele blocului, unde se juca adesea cu copiii din bloc. Părinții lor erau
deranjați de șantierul care ridica atât de aproape de bloc o clădire
comercială. Mai mult chiar, erau înnebuniți de faptul că toți copiii din bloc
numai pe acolo își pierdeau timpul, sfidând tot felul de pericole pe care numai
ei, părinții, le puteau anticipa. Dar pentru copii șantierul era un minunat loc
de joacă. Săpăturile pentru fundație scoteau la iveală tot felul de lucruri grozave,
îngropate cine știe de când și cum. Parcă ei, copiii, erau niște mici
arheologi. Și inventau povești despre obiectele găsite.
Așa se întâmplase și cu ciobul
ei de sticlă. Numai că povestea și-o spusese doar sieși și nu arătase comoara
nimănui. Îl găsise întâmplator, nici măcar nu putea spune că îl zărise
strălucind în soare. Sticla se matifiase de tot. Dar modelul cu pătrățele de
sârmă o atrăsese. Era o piatră magică, desigur, care aparținuse unei prințese. În
bucata de sticlă aceasta prinsese câteva fire din armura cavalerului pe care îl
iubea și îl aștepta privind de la fereastra odăii ei. O purtase cel mai
probabil în sân, pentru ca să îl simtă mereu aproape de ea, în timpul cât el
era plecat în diverse bătălii și să-i poarte noroc, să se întoarcă acasă viu și
nevătămat. Ea îl aștepta, răbdătoare, fără să plângă de dorul lui. Înfrunta
curajoasă singurătatea, citind cărți și împletind pentru el fulare călduroase.
Prințesa era tare frumoasă și
avea părul lung și mătăsos. Al ei era aspru și ciufulit tot timpul și asta o
cam necăjea pe fetiță. Ar fi vrut să aibe și ea codițe împletite, ca Ileana
Cosânzeana din poveste. Când a găsit ciobul de sticlă verde și s-a gândit la
povestea prințesei, a simțit că prinde puteri neobișnuite. Parcă era ea prințesa
cea frumoasă, cu păr lung și mătăsos. Și nimeni nu știa asta. Era secretul ei. Era
mai bine așa! De asta păstra cu sfințenie ciobul de sticlă, refuzase orice
ofertă de schimb din partea altor partenere de șotron, iar când ajungea acasă
avea locul ei secret în care îl păstra, într-un colț al biroului, sub teancul greu
de cărți de școală. Ca să nu-l găsească "mucoasa mică". Mama nu-i
dădea voie să umble în lucrurile ei de școală, deci era locul cel mai potrivit.
Surioara ei n-ar fi înțeles, oricum, valoarea micii ei comori. N-ar fi știut să
aprecieze unicitatea ei. Și sigur n-ar fi suficient de precaută și ar vedea-o
mama și i l-ar lua, ca fiind prea periculos. Și poate i-ar fi spus că e doar o
bucată de geam securizat, ca acela de la ușa intrării în bloc. Mai ales asta
știa că n-ar fi suportat...
N-ar fi înțeles nimeni că
ciobul ei magic avea puterea să o ajute la șotron. Să câștige. Îi plăcea să
câștige. Însă era greu. Nici nu era la fel de înaltă ca prietenele ei, care
aruncau mai departe decât ea. Nici nu prea putea să stea mult timp într-un
singur picior... Dar cu ciobul magic, cumva, reușea. Arunca exact unde trebuie
și în momentul ăla se simțea frumoasă și curajoasă ca prințesa din povestea ei.
Și când începea să țopăie într-un picior prin pătrățelele numerotate de la 1 la
8, se simțea puternică precum cavalerul care se întorcea victorios la prințesa
lui iubită. Simțea că e cea mai bună. Și asta îi plăcea.
Pentru că dorea să fie cea mai
bună. În toate. Dar nu-i ieșea... La școală, de exemplu, era bună. Dar nu cea
mai bună. Cea mai bună era Amalia, șefa de detașament. De multe ori simțea
nevoia s-o urască pe Amalia pentru cât era de bună. Dar nu putea. Amalia era
prea simpatică, prea blândă și iertătoare. Când se jucau împreună în pauze se
simțea vinovată pentru că în timpul orei ar fi vrut s-o urască pe Amalia.
Nici acasă nu era cea mai bună.
"Mucoasa mică" era mai ordonată și, în general, era mai mică, așa că
avea mereu întâietate, iar dacă revolta izbucnea din când în când în ea, atunci
asta era clar dovada că nu e "cea mai bună". Din contră.
Îi rămăsese șotronul din
parcarea blocului. Îl desenase cam strâmb, iar Magda se văzuse obligată să-l
corecteze pe ici, pe colo. Magda locuia la același etaj cu ea și era mai mare.
Uneori se întreba dacă nu era cam prea mare să se mai joace cu ele, fetele de
primară. Era enervant. Dar acum mica prințesă urma să se răzbune. Avea ciobul
magic. Magda se uitase cu dispreț la el, dar acum avea să vadă ce înseamnă
puterea izvorâtă din magie...
Ochii mijiti, măsurând distanța
peste care avea să zboare ciobul, trupul aplecat înainte și încordat ca un arc
ce avea curând să elibereze multă tensiune, descriind cea mai ampla destindere
a sa, degetele strângând ciobul colorat, mâna dreaptă balansându-se în spate și
în față și... a pornit! Piatra prețioasă a prințesei a zburat prin aer, a căzut
în jumătatea de cerc inscripționată cu un 7 executat corect, ca în caietul de
matematică de clasa întîi, a derapat puțin și s-a oprit exact înainte de
marginea cea mai îndepărtată.
- E linie, a sărit Magda cu
gura. Repeți!
- Nu e linie. E înăuntru. Hai
să vezi!
A
tras-o pe Magda cu putere după ea să-i arate: nu era linie! Avusese dreptate.
Apoi a început să sară veselă într-un picior prin pătrățelele desenate pe
asfalt, parcă înaripată de bucuria reușitei unei aruncări atât de bune! Unu,
doi, trei, patru și cinci cu ambele picioare, șase, apoi șapte și opt din nou
cu ambele picioare. Ridică ciobul fermecat, îl strânge în pumnul drept, face o
întoarcere dintr-o săritură astfel încât acum picioarele sunt așezate tot la
șapte și opt, dar ea e cu fașa către căsuța cu numărul șapte. O privește drept
în față pe Magda, triumfătoare, și țopăie mai departe: șase într-un picior, cinci
și patru cu ambele picioare, trei, doi și unu din nou într-un picior.
Comentarii
Trimiteți un comentariu