15 septembrie

15 septembrie nu este o dată în calendar, ci este un simbol. Și atunci nu are importanță că, de fapt, anul ăsta 15 septembrie a căzut pe 14 septembrie. 15 septembrie este simblolul unei părţi importante din viaţa noastră: viaţa de şcolar. Care nu se termină odată cu terminarea clasei a 12-a. Când ai copil şi acesta ajunge deja la grădiniţă, constaţi că 15 septembrie nu a dispărut, e încă acolo, făcând ravagii în plan emoţional chiar mai mari decât când erai tu cel/cea dus/ă de mână sau mergând alături (sau chiar la metri distanţă în anii mai mari de scoală) de către părinţi. Chiar și fără să ai copii cred că este imposibil să rămâi indiferent de 15 septembrie. Fiecare purtăm în noi amintiri legate de această dată sau de școală, în general, care ne sunt brusc activate când vedem o familie cu copii îndreptându-se către școală, plini de emoții, spaime și speranțe diverse, de un 15 septembrie.

15 septembrie există în fiecare an şi nu poate fi ignorat de nimeni. Pentru că 15 septembrie (14, anul ăsta) vine peste tine chiar dacă nu mai vrei să-ţi aminteşti cum era când erai la şcoală şi nici nu ai sau nu vrei să ai copii... Pentru că pe 15 septembrie oraşul devine brusc neîncăpător pentru toate maşinile, toți părinţii şi toți copiii şi buchetele lor imense de flori cumpărate pentru stimatele (măcar azi şi măcar aşa, cu flori) cadre didactice... 15 septembrie vine cu mijloace de transport brusc împuținate și pline ochi, cu mămici gătite cu rochiţe înflorate (ca să vadă doamna învăţătoare/dirigintă că nu stă de vorbă cu oarecine), cu tătici în costume cărând buchetele înfoiate, cu pitici somnoroşi târându-şi picioarele către grădiniţă/școală, cu adolescenţi vorbind tare pe stradă, fremătând de nerăbdare să se întâlnească cu colegii lor, cu adolescente profitând de vremea încă blândă ca să-şi arate (cât mai mult) picioarele bronzate în vară (până nu începe diriga să turuie iar despre regulamentul şcolar şi limita de lungime a fustiţei)... Cu florărese care profită să își vândă marfa cât mai scump, în buchete asortate prost și înfășurate în folii de plastic colorate. Cu doamne învățătoare/profesoare puse la patru ace și ele, și tronând impozant peste capetele agitate ale copiilor adunați în careu și urmăriți de părinți care caută unghiurile cele mai potrivite pentru a face poze cât mai frumoase odraslelor în prima cea mai importantă zi din viața lor... Cu buluceală, nervi și grabă care înneacă emoția momentului.

Pornesc spre birou agitată, evident. Nu mă pot distrage emoției care face, parcă, aerul mai dens în oraș. Simțurile mi se ascut cu fiecare pas. Ajung prima în stația RATB, după ce un autobuz tocmai plecase. Așteptarea e apăsătoare și când, în sfârșit, apare un altul, nu reușesc să mă urc. E plin ochi și nici nu știu cum au reușit, totuși, să se mai urce câțiva. Dar eu nu. Mă revoltă și în același timp mă uimește faptul că, prima fiind în stație, am rămas pe jos. Mă decid să merg o stație pe jos. Știu că acolo, în stația de la maternitatea Filantropia, coboară mulți, probabil cei care lucrează în clădirile de birouri din Piața Victoriei...

Trecând prin fața porții maternității, îmi arunc privirea înauntru. Remarc o familie cu o fetiță ce se îndreptau spre ieșire. Cu un buchet de flori. De regulă, când văd un buchet de flori prin preajma maternității, mă surprind emoționată la gândul că o ființă mică și perfectă a venit pe lumea asta a noastră și zâmbesc acestui gând. Acum buchetul ieșea din curtea spitalului. Traiectoria mi se păru, deci, ciudată. Așa că am privit mai atent. Cuplul era pus la patru ace, iar fetița avea un sarafan bleumarin și fundă în păr. Exact cu doi pași înainte de a ieși pe poartă s-au oprit să o aranjeze pe fetiță pentru o poză. Poza de prima zi de școală. În curtea maternității???

Nu apuc să mai văd și în ce direcție o iau după ce au ieșit pe poartă. Între timp ajung în stație. Aștept, răbdătoare (ei, aș!) un autobuz în care să mă pot urca. Dar lucruri se întâmplă în continuare în jurul meu și eu sunt martoră fără să vreau. O mașină de teren, mare (era să zic de neam prost) oprește lângă stație. Nu are sens să discutăm, în asemenea momente, despre corectitudinea gestului. Din ea încep să coboare unul, doi, trei copii... Ba nu, patru. Fiecare cu câte un coș de flori în mână. Mare. (Era să zic, din nou, de neam prost!) Una dintre fetițele mai mari are câte unul în fiecare mână, pentru că puștiul cu troler după el pare începător, deci prea mic și deja chinuit de troler... Era să mă minunez de curajul barosanului cu mașina și patru copii, dar observ că și mămici sunt mai multe... două, adică... Una dintre ele ia de mână pe băiatul mai mare și se îndepărtează. După traiectorie, către școala 11. Așa aș fi zis deja după coșurile de flori... Deci baștanul are doar 3 copii. Tot e remarcabil!... Tatăl scoate un aparat foto profi și îi aranjează pe toți pentru o poză. Poza de prima zi de școală. În fundal, curtea maternității Filantropia. Din nou. Hmmmm!... După poză, mama ia de mână începătorul într-ale școlii și fata cu două coșuri de flori îi urmează. Către aceeași școală 11. Tatăl și adolescenta (dimpreună cu coșul de flori aferent) urcă în mașină și pornesc, probabil, către un liceu de top din București.

Și vine și autobuzul meu. Așa am decis, că e al meu. E deja prea târziu ca să-mi mai permit să-l ratez și pe ăsta. Coboară, cum era de așteptat, vreo 10 persoane. Dar când să urc (eu și încă un domn în vârstă), constat că autobuzul e plin ochi. Stai puțin! Păi au coborât 10 persoane, deci în autobuz trebuia să rămână loc cât pentru alte 10. Locul ăla nu era. Intru greu în autobuz, concluzionând că probabil cei rămași i-au ținut în brațe pe cei care au coborât... Altfel, cum?

Strada plină de mașini. Autobuzul plin de oameni. Eu de ce nu am prevăzut că va fi așa? Mi-e ciudă pe mine că nu am plecat mai devreme de acasă. Apoi îmi da seama că nici RATB-ul nu a prevăzut asta. Și ar fi trebuit... Încă o stație în care aștept, în fața liceului. Tinerii sunt veseli și treversează în fugă și fără să se asigure o stradă foarte intens circulată, pentru că trecerea de pietoni e amplasată în alt loc decât în dreptul grupului lor de prieteni de pe partea cealaltă. Șoferii sunt îngăduitori cu ei și îi lasă, doar e prima zi de școală. Buchete de flori, din nou. Unde m-am urcat prima dată erau copii mici, de mâna părinților care aleseseră pentru ”doamna” buchete impozante, scumpe, cu trandafiri mai ales. Aranjamente pretențioase. Și, cum spuneam, coșuri, nene! Aici vedeam în mâna adolescenților buchete predominant de crizanteme, gata alcătuite (fără nici un gust) de florăresele de la chioșcuri. Probabil cumpărate chiar de ei. Am văzut,însă, o fată cu un coș de flori (iar coș!!!)... dar părea incomodată de el, judecând după cum îl lăsa să se lovească de genunchiul ei în mers. Probabil nu-i plăcea, probabil îi era ciudă pe mama ei că o pusese să care așa ceva până la școală... Probabil i se părea că arată ridicol, că nu se asortează cu ținuta și o incomodează când vrea să-și folosească telefonul pentru a-și da check-in pe facebook la Liceul Virgil Madgearu... Se poate și mai rău? Se poaaaaate! O doamnă cară pe brațe (da, da, pe ambele) un buchet care arată ca o coroană de înmormântare un pic mai mică. Sper că doamna profesoară care îl va primi va fi în extaz!!!

Ajung cu chiu cu vai la birou și nu reușesc să-mi revin prea ușor. Mă învoiesc pentru a participa la deschiderea anului școlar alături de fi-miu. E programată la prânz. Așa că nu după multă vreme reiau drumul, în sens invers. Intru într-o florărie și sunt dezamăgită să observ că au doar buchete cu trandafiri. Vreau ceva fără trandafiri. Aleg niște flori delicate și o rog pe vânzătoare să îmi facă un buchet simplu. Înțelege ce vreau și mi-l pune într-o hărtie ca de împachetat, cu un scris de mână pe ea. Îmi place. E foarte retro. Celălalt florar, un domn, lucrează cu mare sârg la un buchet imens, absolut imens, probabil peste 30 de trandafiri de culori diferite (uau!). Un tânăr așteaptă să fie gata opera de artă. Soooo cliche! Plec mulțumită de buchetul meu și mă gândesc ce păcat este că, venind alături de alte 30, nu va fi apreciat. Puteam să pun orice în el. Ba nu, nu puteam. Cred că atunci când oferi ceva, lucrul acela vorbește și despre tine, nu doar despre ce crezi despre cel/cea căruia/căreia oferi cadoul/buchetul. Un buchet mare, de trandafiri pentru această ocazie de azi mi se pare lingușeală.

Din nou mașinile vin foarte greu. Și sunt pline. Copiii de școală primară se întorc acum de la festivitățile organizate de unitățile de învățământ unde învață. Sunt obosiți și aglomerația din mașini îi sufocă. Îmi e milă de ei. Cară ghiozdane pline acum și buchetele de flori au dispărut. Doar eu încerc să-l protejez pe al meu și ajung, astfel, pe măsură ce mașina se umple, să-l țin deasupra capului. Timpul trece necruțător cu mine, cu buchetul meu de flori și cu copilul care mă așteaptă sa vin la deschidere și-mi dă sms-uri să vadă dacă nu cumva m-am răzgândit între timp. Eu deja nu-mi mai fac griji că voi întârzia la deschidere. Am ajuns la un nou nivel: îmi fac griji că mai scap cu viață din autobuz!

Am intrat gâfâind în clasă, când doamna dirigintă tocmai le dădea drumul. M-am scuzat și am fost asigurată că nu am pierdut nimic. Așa crede ea... Eram așa de amețită că nici nu-l reperam pe fi-miu. Fețe cunoscute îmi zâmbeau și eu parcă picasem din cer. Îmi văd plodul agitând o mână în aer și mă duc la banca lui. Nu-mi scapă un compliment pe care i-l face colega din spatele lui. Colegul lui de bancă încearcă să și-l tragă (complimentul) și asupra lui, dar zbaterea lui e ignorată de fată. Mă întreb dacă fi-miu a prins faza, pentru că pare concentrat să-și facă bagajul. Și să-mi dea mie comenzi scurte: ține-mi puțin de geantă, lasă florile pe bancă (Pe bancă, mamă? Da, așa a zis doamna, să le lăsăm fiecare pe banca lui.), ședința va fi luni, pot să mai rămân cu colegii în curte?, poți să-mi iei și mie geanta (plină cu carți, stică de apă, un croasant, un caiet de notițe și mai știu eu ce) acasă?

Plec de acolo singură, dezamăgită și încărcată ca un măgar... Mă simt din nou ca atunci când eram la școală: copleșită, neadaptată. Profesorii prea insensibili, materia prea seacă, părinții prea implicați. Și mi-e milă de copilul meu. De copiii mei. Poate că școala nu e o mare plăcere pe nicăieri, poate că ”a te duce de drag la școală” e un țel imposibil de atins și, în fapt, nerealist. Dar așa cum văd eu școala acum și cum o pot compara cu ce era ”pe vremea mea”, mi-e tare milă de copii. Și nu pot face nimic.