Am început viața școlară a băiatului meu la o
școală de cartier. Situația mi s-a părut decentă: învățătoarea, relația ei cu
elevii, nivelul ”cotizațiilor”, părinții (serioși, interesați de soarta
copiilor și dornici de colaborare cu școala), activitățile organizate (altele
decât cele de instrucție). Însă ne-am mutat din cartier și, deci, a trebuit să
schimbăm școala. Cu una mai la centru, cu renume de școală bună. Pomul lăudat. Dar
era aproape de casă. A fost un an dezastruos și zic merci că am plecat înainte
ca lucrurile să devină mai grave. Dezinteres din partea învățătoarei (aflată la
vârsta pensionării), care o luase pe arătură rău cu biserica și nu reușea să
termine manualul (bun-rău, cum era el), abuz fizic la adresa copiilor din
partea profesoarei de sport (problemă cu care părinții se tot luptau din clasa
I fără să aibă vreun rezultat), nesimțire și sfidare din partea directorului, o
brută la rândul lui, care nu numai că știa de abuzuri, dar le și tolera și
chiar le masca și justifica la nevoie, și țipa la toată lumea ca un descreierat
(chiar și la mine, părinte și femeie în stare avansată de graviditate cum mă
aflam când am fost la el să cer transferul).
Am plecat de acolo la o școală decentă, cu un
director care m-a tratat politicos (și cât am stat la ușă am văzut că așa
vorbea și cu colegii lui, cadre didactice care intrau cu diverse probleme),
secretare dispuse să ajute, care vorbesc frumos cu oamenii... Ajungem naiba să
credem că ăsta e un fel de favor, nu ceva normal... Am găsit o doamnă
învățătoare considerată foarte bună și o clasă de copii cu un nivel de
instrucție superior celui cunoscut anterior. Și bonus: cu părinți prea ambițioși!
Din multe puncte de vedere...
A urmat, în clasa a V-a, o echipă de profesori
buni, așa s-a ”promis” și credeam că așa este. Lucrurile au început bine,
doamna dirigintă părea stăpână pe situație. Spunea lucruri cu care eram de
acord și-mi părea la curent cu principiile pedagogice moderne. Ce mai! Dădusem
pe spate de admirație și uimire că mai există așa ceva!
Primul semestru a fost așa, de încălzire. Ni s-a
spus de la început și am înțeles. Și doamna dirigintă (profesoară de limba română),
și doamna profesoară de matematică, și doamna profesoară de franceză, și cea de
geografie... Toată lumea se gândea la binele copiilor și acționa cu îngăduință.
Nu era rău. Fi-miu lua note foarte bune, dar le puneam și în contextul
menționat. Eu, pe de altă parte, am lasat-o mai moale cu controlul, înțelegând
că nu asta e calea bună și că aveau grijă acești profesori să-i facă pe copii
responsabili. Și am văzut că merge, deci eram încântată. Semestrul al doilea –
notele s-au menținut la fel de bune. Deși primisem avertisment noi, părinții, că
se va termina cu îngăduința excesivă. Începusem să intru la idei, mă tot
gândeam că notele alea sunt cam prea bune pentru cât îl vedeam eu pe fi-miu că
învăța/se ocupa de școală (teme, proiecte, asimilarea cunoștințelor)... Mi s-a
reproșat (de către un adult cu care încercam să mă sfătuiesc) că sunt cârcotașă,
că nu am încredere în copil, că el reține totul din clasă și de-aia nu e nevoie
să învețe mai mult acasă... Hmmm! Bineeee!
Într-o zi, spre sfârșitul anului școlar, pe când
toată lumea începea să fremete de nerăbdare ”să culeagă roadele” – mediile – copilul
s-a întors foarte bine dispus de la școală și foarte dornic să-mi arate notele.
Îl apucase pe el de ceva vreme dorința de a lua numai note bune, ca să ia
bursă. Totally his idea! Acum îmi arăta victorios carnetul de note. Părea că i
se împlinea visul. Și cum admiram carnetul, mi-au picat ochii pe nota la teza
la română: 10!
Mi-am amintit că în urmă cu câteva zile semnasem o
teză la Limba română în care fi-miu luase nota 8,90. Am discutat atunci și motivele
pentru care luase atât. Știa de când dăduseră teza ce greșise și ne așteptam la
nota asta. Mai mult, făcusem împreună socoteala că și cu nota 9 în teză (rotunjit),
tot îi ieșea media 10. Deci era mulțumit și eu nu puteam fi altfel...
Acum mă uitam în carnet și vedeam nota 10 la teză.
Urmează explicația. Halucinantă, după mine. Doamna decisese să le mărească
notele din teză. Iac-așa! Să fie mai mari. La el nu avusese ce mări prea mult.
Însă, dacă tot deschisesem discuția, copilul s-a apucat să povestească necăjit
despre colegul său de bancă, care luase nota 7 în teză. Era, în mod normal, un
copil de nota 10, dar nu se știe de ce greșise destul de mult la teză. Iar
doamna îi mărise și lui nota – tot la 10. Din pix.
Nu-mi venea să cred urechilor ce povestea băiatul.
Și multe zile m-am tot gândit la treaba asta. Sunt eu nebună? Sunt de acuzat că
mă pun eu în contra interesului copilului, adică interesului de a avea note
mari NO MATTER WHAT???
Știu că se practica metoda cu mărirea notei. Adică
elevul era ascultat suplimentar. Sau metoda care însemna anularea în totalitate
a unui test la care majoritatea copiilor primiseră note dezastruoase și
reluarea testării după pregătire suplimentară. Vorbim despre întreaga clasă,
da? Însă despre schimbarea notei la teză așa, din pix, pentru că elevul se știe
deja că e de 10 sau doar ca să aibă o notă mai mare... de asta nu mai auzisem
încă! Teza, mă????
Nu mă pricep să spun dacă este și ce fel de
ilegalitate... Dar așa miroase. Și îmi stă în gât. Nu atât ilegalitatea în
sine, faptul că un om scapă nepedepsit pentru o prostie pe care a făcut-o. Îmi
stă în gât mesajul transmis prin acest gest, implicațiile acestuia, nedreptatea
și afectarea bunului simț pe care ne chinuim să-l păstrăm în copii în lumea
asta din zilele noastre.
Acum privesc în cu totul altă lumină tot discursul
ținut de doamna dirigintă la ședință. ”Copiii să aibă note cât mai mari, ca să
nu fie devaforizați la examenul de capacitate.” Defavorizați față de alții de
la alte școli unde se dau note pe nemeritat, spune ea. Dar nu sună cumva ca aia
cu hoțul care strigă că e furat? Furăm și noi (mai tare) pentru că știm că
alții fură și ei. E bună socoteala asta? O tot dăm cu interesul copiilor. Nu e
deloc despre prestigiul profesorilor și al școlii, nu?
Doamna profesoară, sunteți conștientă că formați
niște oameni care vor fura fără scrupule, pentru că așa i-ați învățat că se poate?
Victor Ponta cum vă sună? Teze... lucrări de bac... doctorate... Ce mai
contează?
Doamna profesoară, sunteți conștientă că ăștia
sunt ”oamenii muncii” de mâine, care vă vor plăti pensia? Or să încheie
contracte fictive, pe sume minuscule ca să plătească mai nimic la stat... și
apoi statul va spune: ”Doamna profesoară, ne pare rău, dar nu vă mai putem
plăti pensia pentru că nu sunt bani la bugetul de pensii! Pentru că n-am avut
ce colecta. Conform contractelor, oamenii muncesc pe mai nimic și dumneavoastră
vreți pensie? Ați mâncat o pâine cât munceați, acum ajunge!”.
Am început acest articol cu ceva timp în urmă,
când s-a petrecut acţiunea la care mă refer. Nu l-am putut finaliza atunci.
Eram prea supărată. Şi în acelaşi timp, blocată. Ce ar trebui să fac, să spun?
Şi cui?
Să mă duc să fac scandal la şcoală, ar fi fost una
dintre opţiuni. Dar am mai făcut asta, eram îndreptăţită, am şi schimbat
lucrurile cu revolta mea, am coagulat părinţii din clasă, am primit sprijinul
multora dintre ei (în mod surprinzător, având în vedere subiectul, nu al
tuturor, dar aşa e în viaţă) şi totuşi... cu un preţ pe care nu am avut cum
să-l ignor: umilirea copilului meu cu fiecare ocazie de către profesorul
respectiv, în faţa colegilor, într-atât încât să ajungă să mă întrebe dacă nu
cumva era mai bine să nu fac caz. Era vorba de abuz fizic şi repetat (în
colectivul în care noi am ajuns abia în clasa a III-a şi copiii păţeau asta
dintr-a-ntâia)...
Aşa că acum am stat să mă gândesc. Dacă mă duc să
reclam asta dirigintei şi celorlalţi părinţi (care ştiu de la şedinţe că aprobă
eforturile cadrelor didactice ce a scoate numai note mari de la copiii noştri),
ce o să schimb? Copilul meu s-ar putea să primească numai note pe merit, să
beneficieze de corectitudine (poate chiar exagerată) din partea profesorilor,
dar se va simţi nedreptăţit în raport cu ceilalţi colegi. Adică exact ca acum,
când lui i s-a dat doar un punct în plus, iar colegului său trei puncte. Ce
altceva s-ar mai putea schimba ca urmare a revoltei mele publice? Nimic. Pentru
că tot corpul profesoral este de acord şi practică această filozofie: să dăm
note cât mai mari ca să nu fie dezavantajaţi copiii. Încă o dată spun (aşa,
pentru mine măcar): nu este despre avantajarea copiilor, nu este despre binele lor,
ci despre performanţele lor ca profesori, despre prestigiul şcolii etc. Aşa e
peste tot? Habar n-am. E foarte posibil.
În supărarea mea, am împărtăşit aceste gânduri cu
câţiva oameni din jurul meu. Una dintre discuţii a făcut ca enervarea mea,
furia faţă de acest sistem nenorocit (cum a ajuns el să fie) să crească. Discutam
cu o persoană care a predat o perioadă Psihologia în şcoală mi-a povestit
experienţa ei. Fiică de profesori, a avut ocazia să predea şi în şcoala
părinţilor ei, dar şi ca suplinitor la un liceu din alt oraş. Phihologia se
face în clasa a 10-a şi ştim cu toţii cât de şmecheri sunt liceeni. Lor nu le
trebuie aşa ceva (nu le trebuie lor nici materiile de Bacalaureat, ce să mai
spunem de altele?) şi mulţi la acel liceu nici măcar nu se prezentau la ore.
Până când venea finalul de semestru şi femeia reclama faptul că nu are cum să
încheie mediile, de vreme ce nu are nici note, nici prezenţe. Dar problema asta
nu s-a negociat, să zicem aşa, cu împricinaţii, cum te-ai aştepta. Bietei femei
i-au sărit în cap chiar colegii ei, profesorii. Cum să nu încheie mediile? Cum
să vină ea să spună că nu poate pune note? Să facă bine să pună note de la ea,
să încheie mediile (de motivarea absenţelor se ocupa diriginta) şi să lase
copiii în pace. Atâta presiune au făcut asupra ei, atâta au constrâns-o aşa cum
numai o gaşcă de profesori cu directorul unităţii în frunte poate să facă,
încât femeia a cedat şi le-a făcut pe plac. Dar n-a mai vrut să rămână în acea
şcoală. Sincer vorbind, cred că nici să fi vrut, n-ar mai fi avut cum. Când
toată lumea e împotriva ta când vrei să faci treaba ca lumea, te gândeşti (ca
şi mine) dacă nu cumva preţul e prea mare ca să-l poţi plăti tu singur... Îmi
povestea cu durere în glas că la şcoala unde profesau părinţii ei nu s-ar fi
întâmplat aşa ceva. Profesorii ar fi făcut front comun să îi convingă pe elevi
să facă EI ce trebuie ca să poată să aibă media încheiată şi să treacă clasa.
Şi atunci, despre ce vorbim?
Desigur, putem să ne gândim că era absurd să
rămână repetenţi la psihologie, că doar nu asta dau la Bac. Adică să ne
imaginăm că ei la celelalte materii frecventau orele şi luau note mari . Ne
minţim singuri, nu? Şi ce ar putea înţelege acei elevi (la clasa a 10-a sunt
mari, înţeleg multe şi ştiu destule despre lumea în care trăiasc) din această
acţiune concentrată a corpului profesorilor de a îi scoate basma curată dintr-o
aşa situaţie în care ei înşişi s-au pus, cunoscând consecinţele pe care ar
trebui să şi le asume? Asta în condiţiile în care să meargă la şcoală şi să
înveţe este, în această etapă a vieţii lor, SINGURA lor datorie (faţă de EI
ÎNȘIȘI).
Noi, ca părinţi ai unor copii care trebuie să facă
faţă unui sistem de învăţământ care a ajuns extrem de slab (adică el, ca
sistem, culmea!, este foarte puternic... dar nu ca rezultate), acuzăm
profesorii. De foarte multe ori, pe bună dreptate. Reclamăm faptul că această
meserie ar trebui făcută de către oameni care îşi doresc asta, îndrăgesc asta
şi se pricep la asta. Ne-am obişnuit să credem că există învăţători/profesori
buni şi răi (care reprezintă majoritate, din păcate). Este dramatic să
constatăm că şi ăia despre care noi credem că sunt buni, de fapt trebuie să se
adapteze cutumelor, să cedeze majorităţii, să se pervertească pentru a putea
face în continuare ce fac. Sau renunţă şi... adio profesori buni!
Aşadar... eu ca părinte cedez în faţa majorităţii
(covârşitoare) părinţilor din clasă şi tac cu privire la mărirea preferenţială
a notelor (adică falsificarea notelor din teză, nu?), profesorul care vrea
să-şi facă treaba bine cedează în faţa colegilor săi (tot o majoritate
covârşitoare) care îşi doresc să arate că au rezultate bune (contează la
dosarul lor personal) şi asta cu cât mai puţină bătaie de cap.
Dacă tot ce ne dorim este un profesor care
cunoaşte bine materia şi se pricepe să o transmită, să înțelegem exact ce
înseamnă asta. La ce foloseşte? Să intre copilul la un liceu bun, să ia Bacul
şi să facă, mai apoi, eventual, o facultate bună. Deci impactul, efectul
faptului că are un profesor bun pe materia lui este pentru maxim 6 ani. Nu
intrăm acum în detalii cu privire la ce poate face el cu facultatea aia bună
(dacă decide să o facă). Şi asta este foaaaarte discutabil. Însă suntem pe
terenul vieţii profesionale a individului, adică UN aspect al vieţii unui om.
Unul singur.
Ce efect au, însă, asupra tinerilor exemplele de
comportament pe care le au în faţa ochilor în fiecare zi, de la catedră? Modul
în care aceşti adulţi investiţi cu autoritate se raportează la elevi şi la ei
înşişi (că nota în teză nu am pus-o eu, ci chiar doamna profesoară, conform cu
nişte criterii pe care dumneaei le-a stabilit)? Cum poţi să mai pretinzi
respect, dacă nu-ţi respecţi propriul cuvânt? Cum poţi să spui că notele dau o
imagine a nivelului de instruire al elevului, când tu o schimbi dacă fetiţa
care a primit o notă care nu e maximă începe să plângă? Vorbim despre lucruri
care au impact asupra întregii vieţi a copiilor, în TOATE aspectele sale, nu
doar cel profesional.
Sistemul (cum ne-am obişnuit să-i spunem pe
scurt), conducerea la vârf nu are o gândire pe termen lung, ştim, am văzut asta
şi vedem în toate domeniile acelaşi lucru. De aici şi lipsa gravă de strategii
adevărate. Dar omul, adultul care a decis el că vrea să fie profesor, nici el
nu poate să aibă o viziune, o privire către viitor? Acolo unde să-i vadă pe
copiii din fața lui deveniţi oameni maturi pe care, când îi întâlneşti, să nu
te gândeşti cu groază "Oare ăsta cum vrea să mi-o tragă?". Şi nu mă
refer în nici un caz la sex, ci la minciună, înşelătorie, furt, delapidare,
fals, sustragere, neresponsabilizare, lăbăreală (cu sensul încetăţenit de a nu
face treaba pentru care eşti plătit), bătaie de joc, sfidare, abuz... Mai
ziceţi voi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu