Plouă
de toamnă şi de inimă albastră. Şi de dor de căldură. Da, deja. De fapt, după o
vară întreagă de caniculă, mă simt nesatisfăcută de căldură. Adică o
temperatură aşa la vreo 28-30 de grade, să-ţi fie drag să-ţi pui o rochiţă vaporoasă
şi să te plimbi fără să năduşeşti ca o spălătoreasă-călcătoreasă. Da, chiar şi
asta îmi lipseşte, o temperatură care să-mi permită să calc vraful de rufe fără
să simt că mă ia cu leşin (decât de la mărimea vrafului). Acum aş putea să
calc, de exemplu. Sau... mai bine lasă!
Mai
bine ar fi acum să stau în pat, sub păturică, citind o carte şi sorbind
dintr-un cappucino. (Măcar ăsta nu-mi lipseşte azi!) Să las deoparte grijile
toate, măcar pentru câteva ore, cât să mă las pradă unei poveşti bune.
Mă
gândeam deunăzi la campania aceea care face acum vâlvă pe facebook: să lăsăm o
carte undeva. Adică altcineva să o găsească şi să o citească. Și să se bucure.
Eu nu înţeleg această campanie din mai multe motive. Şi am să fac o listă, că
mie îmi place cu liste.
- Se face referire la bucuria ăluia care găseşte cartea. Da, cred că cine o găseşte, se bucură. Aşa cum te bucuri când găseşti orice. Orice e în stare bună (cât să nu fie considerat gunoi) şi îţi poate fi cât de cât util. Eu am găsit ieri la locul de joacă un inel. Cred că e de argint, dar chiar de nu e, tot m-am bucurat. Te bucuri aproape ca atunci când primeşti un cadou. E ceva cu care tu ieşi pe plus, cum s-ar spune. Nu ai dat bani, nu ai făcut nici un efort pentru a-l căpăta. Deci da, cred că cine găseşte o carte se bucură. Numai că mintea mea perversă şi afectată de ploaia de afară imediat s-a gândit ce blasfemie ar fi ca cineva să lase o carte pe bancă, într-un parc, acum, pe vremea asta. Aşa era în imaginea care circula pe facebook: o carte lăsată pe o bancă, în parc. Poate dacă era una lăsată pe o bancă într-un refugiu RATB...
- Să zicem că găsesc o carte pe o bancă în parc şi nu plouă. Dacă e, de exemplu, una de Sandra Brown? Chiar, mai există cărţi de Sandra Brown? Nici nu-mi dau seama dacă cine citeşte acest lucru înţelege despre ce vorbesc. Dar să zicem că cel puţin cei de vârsta mea înţeleg... Dacă aş găsi o carte de Sandra Brown pe o bancă, în parc, aş gândi că cineva a vrut să scape de ea. Adică n-a aruncat-o direct. Poate, totuşi, cineva dintre cei care ştiu să citească au o bucurie la Sandra Brown şi atunci omul a abandonat-o acolo s-o găsească cineva care gustă genul. În această ipoteză (probabil şi asta perversă), cei (cele, mai mult) care comentau cu mult entuziasm postarea la care fac referire şi plecaseră deja către bibliotecă să înfaşte o carte pe care să o abandoneze romantic pe o bancă din cel mai apropiat parc probabil că vroiau, de fapt, să scape de nişte titluri care nu le făceau cinste. Răutăcios, nu? Dar spun asta pentru că... a se vedea liniuţa de mai jos.
- Eu nu aş da nici o carte dintre cele pe care le deţin. Nu aş putea. Sunt ataşată de cărţile mele. Pentru că am cărţi care îmi plac. Nu am cumpărat cărţi care să nu-mi placă, logic. Şi dacă le-am citit şi-mi plac, nu le-as da, că poate o să vreau să le recitesc vreodată. Sau poate o să le dau copiilor să le citească şi ei. Fac mereu rugăciuni pentru asta, ca să vrea, să le placă să citească. Mă rog cu atât mai tare cu cât realitatea arată a fi mai departe de dorinţă... Dar speranţa era aia care murea ultima, nu? Deci nu abandonez cărţi. Nu cărţile mele. Pe ale altuia ar fi cu atât mai pervers şi nesimţit din partea mea să le abandonez pe o bancă, în parc, în numele unei idei care sună frumos pe facebook.
- Cui îi place să citească, îşi ia singur cărţi. Sau, dacă nu are atâţia bani câţi i-ar trebui ca să-şi cumpere cărţile pe care vrea să le citească, le împrumută. De la biblioteci, de la prieteni... Şi ia ce-i place, nu ce a abandonat altul că nu-i trebuia (dacă-i trebuia, nu o lăsa acolo). O Sandra Brown, cum ar fi... Să-ţi cumperi o carte pe care vrei să o citeşti e mai ceva decât un cadou de Crăciun (ştim cu toţii că uneori Moş Crăciun nu e tocmai inspirat). Te duci, de exemplu, la Cărtureşti. Raiul pe pământ. Un loc în care ştii când intri, dar nu ştii când mai reuşeşti să ieşi... sau cu câţi bani. E chiar frustrant. Dacă te duci cu mulţi bani la tine, când ajungi la casă te ia cu ameţeală, dar cel mai probabil ţi-e jenă să dai înapoi şi ieşi din librărie încercând să faci o listă cu lucrurile la care trebuie să renunţi luna asta, ca să te poţi încadra în buget. Sau o listă cu prieteni la care să te poţi împrumuta... Saaaau... te duci cu bani puţini şi ieşi extrem de frustrat. Pentru că în Raiul Cărţilor ai găsit o grămadă pe care le-ai vrea. Nu doar să le citeşti, ci şi să le admiri, frumos aşezate în bibliotecă, savurând amintirea plăcută a poveştilor dintre coperţile lor.
Dar
să zicem că trecem peste aspectele pecuniare. Şi dintre toate, ai ales o carte,
pe care vrei să o citeşti. Te duci la casă, strângând-o duios la piept şi parcă
scurta despărţire necesară scanării ei este foarte lungă şi dureroasă.
Domnişoara ţi-o pune într-o pungă de plastic. Draguţă punga, dar parcă ai vrea
mai bine să o duci în braţe până acasă. Te urci în autobuz/tramvai/troleibuz şi
cauţi din ochi un loc pe scaun. Nu pentru că te dor picioarele (deşi poate te
dor), nu pentru că aşa faci de regulă (pentru că nu faci, nu stai jos chiar
dacă sunt locuri libere pe scaune), ci pentru ca să poţi desface sacoşa şi să arunci
o privire fugară, vinovată, pe carte, prin carte, să o întorci pe toate părţile
(deşi ai făcut asta deja înainte de a decide că ea e aleasa), să citeşti
fiecare cuvinţel scris pe coperţi interioare-exterioare (de la recomandările
Neu York Times până la numărul ISBN), să îi admiri tăietura paginii... asta ca
un preambul la momentul acela magic în care te bagi în pat, sub o păturică,
într-o zi ploioasă de septembrie, cu un cappucino alături şi... începi
călătoria.
Comentarii
Trimiteți un comentariu