Geanta cu amintiri

Îmi plac genţile... sau poşetele... Sau cum vreţi să le spuneţi, numai să fie frumoase şi de atârnat pe umăr sau de mână. Îmi plac mult cele mari, să pot băga lucruri în ele. Multe lucruri. (De-aia propun să rămân la termenul de geantă!) Deseori mi s-a întâmplat să ajung la concluzia că geanta e prea grea şi trebuie să mai scot ceva din ea ca să nu-mi rupă umărul. Atunci deşert totul şi reuşesc să arunc din ea câteva bonuri de casă de pe la magazine, câteva pliante, să mut un luciu de buze pe raftul din baie şi... cam atât. Restul îmi trebuie. Toate. Nu, geanta nu devine mai uşoară, greu s-ar vedea vreo diferenţă, dar măcar acum sunt împăcată cu gândul că am în geantă doar ce-mi trebuie şi dacă astea sunt grele, atunci asta e!

Când eram gravidă, mi s-a pus pata pe o geantă mică. Incomparabil mai mică faţă de preferinţele mele obişnuite. Şi cum se apropia ziua mea de naştere, am primit-o cadou. Am fost tare bucuroasă! (Să mai spun că recent am găsit pe net una identică de o minunată culoare bordo??? Şi la aia mi-a rămas gândul...) Are o formă mai ciudăţică, ovoidală. Şi o culoare îndrăzneaţă (pentru mine), ceva gen brotăcel. Totul la ea e neobişnuit pentru mine şi dau vina pe hormonii de gravidiţie (şi cu aia de pe net cum rămâne, totuşi?).

Tot în luna aia urma să nasc. Așa că în luna aia am plimbat des noua mea geantă la spital, la consultaţiile de dinainte de naştere. Nu trebuia să car nimic (mereu mergeam cu soţul), aşa că era perfectă doar pentru pozele de la ecograf pe care le primeam de la medic. Ştiam că totul e în regulă cu fata, aşa că nu le scoteam din geantă când ajungeam acasă, iar la următoarea vizită, adăugam teancului din geantă  cele mai recente poze de la ecograf şi porneam fericită spre casă.

Gentuţa mea a stat cuminte şi m-a aşteptat în tot acest timp. O priveam mereu mândră de ea şi de mine (că o posed), dar rămânea pe raft. Aş fi scos-o la plimbare de multe ori. Dar am amânat mereu: era prea mică să o pot folosi şi nici de asortat nu era simplu.

Azi am simţit că se potriveşte ţinutei, aşa că am decis s-o iau la plimbare. Cu greu am făcut să încapă în ea portofelul şi ochelarii (de vedere, la ăia de soare am fost nevoită să renunț... azi) – într-unul dintre compartimente, care era gol. În celălalt am vrut să bag telefonul, renunţând (și) la nectarina pe care o pregătisem pentru gustare. Telefonul şi căştile însă nu vroiau să intre. Un teanc de hârtii se lăfăia în acel compartiment. Am băgat un ochi la ele şi am înţeles: erau ecografiile din ultima lună ale fetiţei mele încă în burtică. Şi sceeningurile din spital (deci am avut gentuța şi la ieşirea din spital!!! Nu-mi aminteam asta.) Nu le-am scos. Am ieşit pe uşă cu telefonul şi căştile în mână (oricum aveam treabă cu ele pe drum), zâmbind unui gând secret, doar al meu.

Tot drumul spre birou am rememorat acea ultimă lună de gravidiţie, mi-am amintit nerăbdarea de a o cunoaşte pe prinţesa inimii mele, bucuria cu care mergeam la fiecare consultaţie pentru că ştiam că urma s-o văd. De-asta mergeam eu la consultaţie. Ştiam în sufletul meu că fetiţa mea e bine şi mergeam doar s-o văd. Încă o dată. Aşteptam cu inima la gură ca medicul să-şi facă măsurătorile lui, investigaţiile pe care le considera necesare şi apoi să-mi arate şi mie feţişoara aia dulce, buzele alea superb conturate, degeţelele mici, inimioara jucăuşă... Era momentul meu minunat din zi, când îmi priveam copilul. Apoi plecam spre casă, încercând să-mi imaginez cum va fi ea când va fi... afară. Cum va arăta? Cum ne va privi? Cum va zâmbi? Cum va râde? Cum va plânge? Cum se va încrunta?

Am ajuns la birou, am făcut un minunat cappucino şi am scos din geantă pozele. Nişte imagini alb-negru (de care soacră-mea s-a speriat la vremea aceea), în care doar dacă ai imaginaţie şi îţi arată cineva exact poţi ghici părţi ale corpului fătului. Aşa arată, probabil, pentru altcineva. Pentru mine, însă, e viaţă. Viaţa mea!

Acum o ştiu, o cunosc. Îi cunosc zâmbetul, şi râsul, şi plânsul, şi încruntarea. Îi cunosc vocea, când mă strigă (tot la 10 secunde). Îi cunosc ochii cu care mă priveşte şugubăţ când face vreo prostioară şi ştie că face o prostioară. Îi cunosc buclele zurlii, care-mi dau bătăi de cap la pieptănat, dar care îi încadrează atât de frumos mutriţa. Îi cunosc mânuţele neobosite, cu care mă frământă când suge şi a căror atingere o simt întotdeauna direct pe suflet. Îi cunosc picioruşele neastâmpărate cu care mă loveşte când îi schimb scutecul și care o poartă zi de zi prin parc, neobosite. Îi cunosc gâtul cald, pe care îmi place să o sărut, în timp ce ea gâlgâie de râs. Îi cunosc lacrimile, care îi șiroiesc pe obraz când se întâmplă ceva grav – adică o lovitură mai serioasă sau refuzul nostru de a-i da telefoanele noastre mobile să le bage în gură. Îi cunosc mersul apăsat şi alergat și lipăit pe gresie. Îi cunosc bufniturile căzăturilor şi hotărârea cu care se ridică imediat, continuându-şi drumul. Îi cunosc încăpăţânarea cu care repetă un lucru până îi iese (de exemplu să coboare de pe tobogan, în picioare, fără să mai cadă... de vreo 10 ori la rând, până chiar i-a ieșit) şi bucuria pe care o simte când reuşeşte. Îi cunosc încrâncenarea cu care îşi apără bunurile de alţi copii "cotropitori" şi generozitatea cu care îmi întinde şi mie să muşc din mărul pe care îl împărţim în drumul nostru spre parc. 
            Fata mea tocmai a împlinit un an şi opt luni. Atât m-a aşteptat gentuţa mea pe raft, până să o scot la plimbare şi până să revăd comorile pe care le păstra înăuntrul ei.