Pâinea copilăriei mele

Pâinea noastră "cea de toate zilele" a devenit motiv de frustrare pentru mine. Nu-mi place nimic din ce găsesc pe piaţă. Nici albă, nici neagră, nici intermediară. Pâine albă arată şi se simte ca şi cum ai mânca burete. Uscata şi dulce - şi n-am fost niciodată un fan al combinației mâncare cu cozonac. Pâinea neagră cică de fapt nu e neagră. Adică e colorată cu coloranţi. Deci falsă. Tot cam uscată pentru mine... În misiunea de a găsi o pâine care să-mi placă, am încercat mai multe variante, mărci, furnizori, mergând până la situaţii exagerate, când pâinea nu este ceva ce însoţeşte mâncarea, ci e preţioasă şi pretenţioasă mai dihai ca un desert luxos. Îmi vine în minte, legat de asta, pâinea din cereale despre care nici nu ştiam că există şi despre care proprietara brutăriei (artizanale, evident) îmi spune că au existat şi s-au cultivat cândva şi la noi în ţară, dar nici bunicii mei n-au auzit despre asemenea plante. Iar eu am uitat instant, imediat ce numele a fost pronunţat de drăguţa doamnă. Dacă e bună? Este, dar nu m-a dat pe spate.

Şi încep să-mi pun întrebări de ce. De ce nu-mi place nimic din ce am încercat? Am descoperit că raportam totul la un stardard personal, la care produsele încercate nu reuşeau să ajungă: pâinea copilăriei mele.

Povestea începe cu o brutărie care se afla în capătul satului, la vreo 10 case de casa bunicilor mei. Am aflat că s-a închis recent și m-am întristat. Consider că e o pierdere pentru comunitatea locală, deşi oricum se "aliniase" cu noile "tendinţe" în domeniu şi pâinea lor era în ultima vreme la fel de nereuşită ca toată pâinea existentă pe piaţă (cea comună, nu delicatesele).

Pâinea copilăriei mele era făcută la acea brutărie, de către trei brutari, pe care îi cunoşteam pe toţi. Era unul gras şi doi slabi. Mi-i amintesc îmbrăcaţi în uniforma lor (bluză şi pantalon) de un alb-cenuşiu, murdar. Cu bonetă pe cap, la fel de alb-cenuşie-murdară. Pe unul dintre ei, cel mai slab, îl vedeam trecând pe drum, pe bicicletă. Era rudă cu o prietenă de joacă de-a soră-mii. Toată lumea îl saluta. Toată lumea vroia să arate că-l cunoaşte, să-i fie prieten chiar. Asta ar fi însemnat câştigarea avantajului de a afla când se face pâine. Bag seamă nu era un orar clar pentru asta, ci se executa un soi de comandă, care venea de undeva de sus... de la Consiliul local, poate? De la conducerea C.A.P.? Nu ştiu.

Ce îmi amintesc clar este că pâinea se dădea pe bază de bonuri. Care bonuri le primeai de la C.A.P., pe baza activităţii (agricole) prestate pentru colectivă. Adică, dacă tot luaseră comuniştii mai tot pământul oamenilor, aceştia fuseseră, astfel, "eliberaţi" de o seamă de munci în folos personal, aşa că timp liber aveau berechet. Și de ce să nu-l dedice creşterii producţiei agricole  a comunei/județului/țării şi sporirii prosperităţii colectivei? De cu seară se dădea sfoară în sat că a doua zi se prestează muncă agricolă la cules de prune, de pildă. A doua zi, oamenii se prezentau la locul faptei, pe deal, cu găleţi şi găletuşe, cu mic cu mare, care erau prin gospodărie, de la părinţi, bunici şi până la copii mici. Oricine putea să adune prune în găletuşe. Odată ce o umpleai - una sau mai multe, după putirinţă - o duceai la căruţe, care transportau apoi producţia la C.A.P. şi de acolo Dumnezeu ştie unde, că eu nu... Fiecare găleată deversată la căruţă era notată într-un caiet în dreptul numelui familiei respective (catalogul se scria dimineaţa, cu cei care apăruseră în urma apelului dat de cu seară). Nu-mi amintesc (dacă am ştiut vreodată) care era paritatea, însă în funcţie de contribuţia adusă (număr de găleţi, în cazul ăsta, la care se adăugau număr de ore muncite la prașilă sau număr de kilograme de fasole adunate sau... sau...), la final de lună primeai bonuri de pâine. Cu care mergeai la brutărie să primești pe ele pâine.

Mecanismul de anunţare a posibilităţii de a achiziţiona pâine de la brutărie (pe bonuri) era acelaşi care funcţiona şi la oraş pentru a anunţa că "a băgat pui/unt/orice la Gostat": din gură în gură, pe bază de zvon, ceea ce te expunea uneori pericolului să te deplasezi până acolo degeaba. În cazul de faţă, faptul că trecea unul dintre brutari pe bicicletă către locul de muncă şi erai prieten cu el, ajuta în prevenirea deplasării inutile.

Dacă zvonul era confirmat (sau nu), lăsai totul baltă şi plecai de acasă, înarmat cu o sacoşă. De pânză, musai, că altfel se topea de la pâinea fierbinte. Stateam aproape, aşa că ajungeam repede la brutărie (mai ales dacă faza cu lăsatul baltă al lucrului pe care îl făceai până atunci funcţiona).

Brutăria era o clădire mare, compusă din vreo trei camere: o încăpere mare, amplasată central, în care se întâmpla totul, o cămăruţă pe post de vestiar în dreapta şi o altă cameră mică în stânga, pe post de depozit. Aceasta din urmă avea o ferestruică mică, pe unde brutarii (tot ei) serveau oamenii aşezaţi la coadă, afară, pe un soi de peron în faţa ferestruicii. Însă de cele mai multe ori coada se întâmpla înăuntru. Pentru că nu aşteptam la coadă doar să primim pâinea, ci aşteptam să se facă pâinea. Tot procesul. Pentru asta, coada se forma înăuntrul camerei mari din brutărie. Îmi amintesc exact cum arăta și-mi pare rău că nu pot picta imaginea, pentru a o lăsa posterității (care ce să facă cu ea?). În dreapta, lângă vestiar, erau două malaxoare mari, care amestecau coca. Mă uitam la paletele alea, cum se învârteau intrând şi ieşind în coca albă. Când ieşeau, vedeam coca prelingându-se pe ele şi mi-aş fi dorit să-mi bag şi eu mâinile să mă joc acolo. Eram doar un copil, a cărui copilărie era plină de stat la cozi. Îmi plăcea zgomotul sacadat pe care îl făceau malaxoarele. Mă fascinau uriaşele aparate.

Alături erau dulapurile ale căror rafturi erau ca niște tăvi, pe care brutarii le luau şi le umpleau cu guguloaie cântările de cocă. Le acopereau o vreme cu nişte cârpe care şi ele fuseseră albe la origine, însă acum aveau aceeaşi tentă cenuşiu-murdară ca toate textilele din încăpere. După ce se odihneau o vreme, rafturile cu guguloaiele de cocă erau preluate de un alt brutar, cel de la cuptor. El stătea într-un fel de groapă aflată în faţa cuptorului, astfel încât uşa acestuia era la nivelul solului. Brutarul avea faţa roșie și transpirată şi multă treabă de făcut. Lua fiecare guguloi de cocă, îi cresta suprafaţa de două ori cu un cuţit mare, apoi lua dintr-o găleată o perie scufundată în lichid (habar n-am ce lichid era ală... poate apă chioară, dar şi aia cam... cenuşie la culoare) şi o trecea, într-o mişcare circulară, peste guguloi. Îl punea pe un soi de lopată cu o coadă foarte lungă, zis cârpător, şi după ce mai adăuga încă vreo două asemenea guguloaie crestate și unse, le aşeza pe toate trei cu lopata aia în cuptorul uriaş pe care doar îl ghiceam după uşiţa cea mică. Avea şi un vătrai lung, cu care mai învârtea sau domolea cărbunii, după caz, care erau băgaţi prin aceeaşi uşiţă.

Oamenii stăteau linistiţi pe lângă perete, în stânga cuptorului, lângă un fel de cutie mare pe care era scoasă pâinea. Vorbeau de ale lor, de muncă, de copii, de viaţă. Unii în picioare, alţii pe nişte scăunele mici, dacă ajunseseră înaintea celorlalţi și prinseseră locuri... Brutarii îşi vedeau de ale lor, nestingheriţi. N-am auzit niciodată să se revolte cineva în legătură cu condiţiile de igienă din brutărie, de pildă. Oamenii nu aveau, probabil, asemenea preocupări la vremea aceea. Sau poate ştiau că fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui şi să nu se amestece în meseria celuilalt. Nu am habar. Doar mă gândesc ce discuţii s-ar putea naşte azi într-un cadru asemănător...

Brutarul de la cuptor verifica tot timpul cum stau lucrurile după uşiţa fierbinte. Dogoreala se simtea până la noi, dar venisem acolo cu un scop şi un asemenea amănunt nu ne-ar fi făcut să cedăm.

Aşa treceau minutele... şi orele... Şi gândurile oamenilor care aşteptau să primească pâine.

Când brutarul de la cuptor începea să întoarcă pâinile înăuntru şi apoi să le scoată, câte două-trei pe acelaşi cârpător, discuţiile şi oamenii se mai animau puţin. Pe dinăuntrul nostru cred că salivam cu toţii. Îţi era - nu-ţi era foame, stând acolo, în mirosul de pâine caldă, te lua cu sfârşeală. Şi fremătam aşteptând clipa magică în care să ne înfigem dinţii în coaja crocantă.

Pâinea era dată pe măsură ce era scoasă din cuptor, direct din cutia de lângă acesta. Scotea 3, dădea 3. Dacă cineva vroia două şi nu apucase din tură aia decât una, o băga în traistă şi aştepta următoarea tură.

Pâinea era cel puţin fierbinte. Brutarii aveau mâinile arse, dar erau obişnuiţi. Chiar ei băgau pâinea în traista oamenilor. Noi nu puteam s-o atingem, era mult prea fierbinte. Plecam spre casă şi mă ardea piciorul de care se atingea sacoșa în mers. Mă opream din când în când să-i verific temperatura, să văd când pot să rup, măcar o bucăţică mică. Care-mi ardea gura, dar mai tare mă ardea pofta! Da, îmi spusese bunica să nu rup din pâine pe drum, că "se încrudează". Habar n-am ce vroia să spună, ştiam doar că eram în stare să o mănânc şi aşa, "încrudată".

Acasă trepidam pe lângă bunica, să-mi rupă şi mie o bucată (pâinea caldă de brutărie şi cuţitul erau două concepte incompatibile). Avea această capacitate uimitoare de a rupe din painea rotundă (cca 40 cm diametru) ditai codrul de pâine. Îl mâncam pe tot, gol, frământând între degete guguloaie de cocă, ca pe plastilină.

Nimic nu mi se pare acum mai gustos decât pâinea aia! Coaja era crocantă şi lucioasă pe unde dăduse brutarul cu peria înmuiată în lichidul necunoscut. Iar pe fund avea urme de cărbuni. Miezul nu era alb, ci tot de un alb cenuşiu. Şi umed. Coca se copsese formând găuri mari de aer în interior. Ca şvaizţerul.

Când era rece, avea mai mult sens să foloseşti cuţitul. Feliile erau tot uriași. Practic, mâncai una la masă. Bunica verişorilor mei ungea feliile de pâine cu ulei, presăra deasupra zahăr şi ne dădea să mâncăm cel mai bun desert pe care îl ştiam. Mâncam cu poftă, cu mâinile pline de ţărâna în care ne jucasem până atunci. Ne luptam cu feliile uriaşe şi câştigam mereu. Şi eram oricând despuşi să reluam lupta asta atât de plăcută.

Pâinea aia o caut eu. Nu neapărat cu ulei şi zahăr. Gusturile în materie de desert s-au pervertit prea tare. Şi probabil mulţi ar face hepatită doar cititnd aceste rânduri. Nu vreau pâine fără E-uri neapărat. Sau cu făină integrală. Sau cu bob întreg. Sau din cereale nemaiauzite. Sau artizanală. Nici nu-mi pasă cum s-ar numi azi, în ce categorie s-ar integra sau ce culoare ar avea eticheta. Vreau pâinea copilăriei mele!

Sursa foto: http://cyd.ro/wp-content/uploads/2015/05/652x450_7221b9e1731ed1e125619749710577.jpeg