Se pare (la o analiză mai
atentă) că din totdeauna am avut probleme cu somnul. Și pentru că ”trebuia să
poarte-un nume”, i s-a spus dereglare de ritm circadian, conform cu sfântul
google. ”Persoanele ce au această dereglare de ritm sunt incapabile să adoarmă
sau să se trezească la orele de program normale pentru muncă, școală sau alte
nevoi sociale. În general, sunt capabili să doarmă necesarul zilnic, atât timp
cât îl pot obține în intervalul preferat de ei. În caz că nu suferă de o altă
dereglare, somnul lor are o consistență și calitate bună, normală.” (Sursa: Wikipedia) Deci e ca o
boală, da? Nu o fac intenționat! Și cred că ar trebui să mi se elibereze
adeverință medicală.
Acum, în această etapă a vieții,
situația e mai agravă puțin: sufăr de dereglarea asta PLUS sleep regression (a
fi-mii). Adeverința medicală nu mai e suficientă în cazul ăsta, da? Internare direct. Și vă spun că dacă nu aud glasul cristalin strigând ”Mama!”, pot să dorm și lângă un gater.
Lucrurile stau cam așa: deprivarea
de somn specifică perioadei post-naștere (și până... spre adolescenta copilului
– exagerez! Dar nu mult...) ajunge o problemă de sănătate nu doar fiziologică,
ci și mentală. Dacă lucrurile ar fi simple (dar nu sunt așa niciodată), ar
trebui ca bebelușii să crească și, pe zi ce trece, lucrurile să se îmbunătățească.
Inclusiv somnul lor și, implicit, al mamelor lor. Haha! Uite că nu e așa!
M-aș
fi putut amăgi așa dacă n-ar exista atâtea informații care să circule liber. De
la primul copil și până la al doilea, evoluția tehnologică a adus în viața mea
lucruri noi: puseele de creștere și regresia somnului sunt doar două dintre
ele. Sunt noi doar pentru mine și doar ca denumire și motiv să-mi petrec ore
prețioase din noapte rupând netul în două ca să aflu cum să le fac față.
Altfel... se pare că au fost tot timpul acolo, probabil și pe vremea când
bunicile noastre îi legănau pe părinții noștri toată noaptea, după care
mergeau, cu ei cu tot, la muncile câmpului.
Despre regresia somnului am
aflat după ce s-a întâmplat în fapt. Prima tură. Și nu îmi explic de ce n-am
aflat atunci că mai există și altele. Ture. Aflu abia acum. Să clarificăm,
deci, lucrurile. Poate mai sunt neinițiați ca mine...
Să
vedem ce-am pierdut.
„Most people use sleep regression to mean that a baby or toddler, who’s been sleeping well, suddenly (often without any warning) begins waking frequently at night and/or refusing to nap during the day. These regressions usually last for a period of time (anywhere from 2 – 6 weeks); then, your baby or toddler’s sleep should return to its normal patterns. (The exception to that rule is the 3/4 month regression; those changes to your baby’s sleep patterns are permanent.)” Sursa: Babysleepsite.com
„Regresia somnului este termenul folosit atunci când bebelușul sau copilul mic, care doarme bine, începe, fără vreun avertisment, să se trezească frecvent în timpul nopții și / sau refuză să mai doarmă în timpul zilei. De regulă, aceste regresii durează o perioadă de timp (undeva de la 2 până la 6 săptămâni), apoi somnul bebelușului / copilului mic revine la programul obișnuit. (Excepție de la regulă este regresia de la 3/4 luni; atunci schimbările în programul de somn devin permanente.)” (Traducerea îmi aparține.)
Specialiștii
peste care am dat eu au găsit că sunt mai multe momente în care somnul
bebelușului / copilului mic regresează, supunând-o la grele cazne pe mamă:
primul este la vârsta de 3/4 luni a copilului, apoi mai e unul la 8/9/10 luni,
altul la 18 luni și ultimul la 2 ani (ultimul? Cine poate știi?)...
Pe
șleau, lucrurile stau așa: naști un copil și știi că pentru o vreme îți iei
adio de la somn. Ritmul circadian nu mai există, activitățile copilului sunt
aceleași indiferent de ora pe care o arată ceasul. Iar ale tale nu mai există.
Deci ești pregătită mental pentru asta. Cât de cât... Când începi să te
obișnuiești tu cu rolul și copilul și el, bebelușul, cu lumea asta și parcă-parcă
se ițește o noimă a lucrurilor și activităților voastre împreună, hop regresia!
Aia de la 4 luni. Eu, cum spuneam, nu știam că asta se întâmplă, dar am simțit
că era ceva. Ceva care aruncase în aer bruma de organizare pe care o reușisem
până atunci. Am găsit alte explicații (slavă Domnului că ai de unde alege tot
felul de cauze posibile, de vreme ce totul e la ghiceală, căci gâgâlicea mică
nu zice nici pâs!) și am luat-o de la capăt cu eforturile de organizare. Bâjbâind
din nou, căutând din nou, încercând și greșind sau reușind din când în când...
Când
avea fata 7 luni am plecat la mare, în primul nostru concediu împreună. Înainte
de asta parcă lucrurile se mai așezaseră ”în pat”. Era bine. Dar vorba
cântecului: ”nu știi că ești sus până nu ajungi jos”. Adică abia la întoarcerea
din concediu mi-am dat seama cât de bine fusesem. Când tocmai trecuse binele
ăsta. Acum era rău și simțeam chiar revoltă pentru că nu înțelegeam de ce. Nu
putea fi din cauza concediului, acolo fusese bine, fata se acomodase foarte
repede și ușor, dormise bine, cu program. Acum abia aflu că eram la a doua
regresie a somnului... Mama ei de regresie!
Am
crezut că nu ne mai revenim niciodată după asta! Așa mi-era de rău. Mă chinuia
gândul că am stricat ceva ce era bine și că e de neconceput ca să se facă
aproape anul și eu și fata să fim în așa hal cu somnul. Programul de somn,
durata, felul în care avea loc – parcă nimic nu corespundea cu ce citeam că
trebuie să fie somnul bebelușului la vârsta respectivă. Așa că am început o documentare
serioasă pe tema ”sleep training”. Pentru că nu mai puteam continua ca până
atunci. Fata, ântre timp, făcuse un an.
Am
întrebat alte mămici, medici, dar mai ales, am citit pe internet. Sfaturi ale
specialiștilor, mărturii ale altor mămici. Site-uri specializate, forumuri sau
bloguri personale. Metode și tehnici, încercări ale altora, adaptări și
personalizări ale metodelor cunoscute. Ore întregi rupte din somnul meu.
Discuții îndelungi cu tatăl copilei despre ce și cum să facem. Până la urmă, am
luat o decizie și am pus în practică un plan care a schimbat mult în bine
somnul de noapte. 6 ore de somn legate – nu-i rău! Era chiar foarte bine, mai
ales comparând cu ce fusese înainte.
Curând
n-a mai fost suficient. Cum spuneam, taman când să te bucuri că lucrurile au
căpătat o formă, hop o altă regresie! Asta de acum. (Ea e anunțată la
specialiști la un an și jumătate, dar la noi e puțin decalată) Când tocmai s-a
întâmplat să aflu că este o gașcă întreagă de regresii în viața noastră...
Inclusiv una care va să vie, probabil imediat ce voi reuși să normalizez puțin
situația din prezent. Vestea proastă nu e asta, însă. Cică regresia de acum e cea mai grozavă, având un element nou în plus față de celelalte: factorul
disciplină. Acum avem de-a face cu un copil, care a învățat să se opună și face
asta cât de des poate, pentru a-și arăta independența și a-și afirma
individualitatea. Acum este perioada tantrumurilor și nervii părinților sunt
din ce în ce mai întinși. Nu-i ușor să-ți mai menții calmul cînd copilul tău se
tăvălește pe jos pentru că vrea să lingă recipientul de gel de curățat WC-ul,
iar tu, părinte, n-ai mai dormit de săptămâni deja măcar cele 6 ore legate
într-o noapte pe care știi că le puteai dormi până recent. Și nu doar ție nu-ți
face bine regimul ăsta de somn. Și copilul suferă consecințe seriose. A doua zi
e și el nervos și agitat și asta îl face să nu doarmă bine și uite-așa intri
într-un cerc vicios...
Schimbările
sunt dramatice. Înainte (însă după sleep training) fata adormea în 7 minute,
după rutina instaurată: baie, citit cărți, lapte. Acum am ajuns la 40-50 de
minute de foială în pat, cu lumina stinsă, cu plimbat și mutat la nesfârșit
pernele, cu probat diferite poziții de somn, cu întins cărțile pe pat și
încercări de a aprinde veioza pe șest. Rutina dinainte de culcare n-am schimbat-o.
Dacă înainte adormea pe la 21.30, acum ajungem spre ora 23. Trebuia să fac ceva
(din nou) care să restabilească ordinea. Acum câteva seri am venit cu o
găselniță: i-am propus fetei să urmărim pe tavan luminile de la farurile
mașinilor care trec prin intersecție. În timp ce ne uităm în tavan, eu
povestesc: ”acum luminile s-au oprit, probabil că este culoarea roșie la
semafor și mașinile s-au oprit” (deja avem ceva noțiuni introduse în acest
sens. Că ce să facem și noi în drum spre parc? Avem 3 treceri de pietoni în
cale). ”Dacă luminile se mișcă, înseamnă că s-a pus culoarea verde. Pe verde au
voie să treacă.” Marcăm printr-un deget ridicat acuzator trecerea câte unei
motociclete gălăgioase sau a unui tramvai care ia curba cu scrâșnit metalic de
roți. Și tot așa povestesc și mă învârt în jurul poveștii cu semaforul și
luminile până observ că a adormit. Timpul necesar adormirii s-a redus, astfel,
la jumătate. Minunea durează deja de câteva zile și sper să se mențină
interesul pentru jocul de lumini de pe tavan.
După
atâta efort de documentare, nopți dormite pe sponci și încercări diverse, sper
să stabilizez situația cât mai repede, până nu mă prinde din urmă următoarea
regresie, cea de la 2 ani. Nici aia nu vine singură, ci împreună cu măselele...
Of! Apoi gradinița, și școala, și gagicile și bac-ul... Când o să mai dorm eu
bine în viața asta? Musai trebuie să fie în intervalul preferat, altfel
dereglarea de care vă spuneam că sufăr nu-mi permite să mă odihnesc suficient
ca să fiu funcțională. Pardon, funcțională trebuie să fiu mâine deja. Sau la
noapte, dacă se trezește fata...
Comentarii
Trimiteți un comentariu