Dicționarul limbii române literare contemporane spune că MAIMUȚĂREALĂ înseamnă ”imitație
caraghioasă a vorbelor, gesturilor sau faptelor cuiva”. Adică exact ce face fi-mea cu noi toată ziua. Ştiu, aşa învaţă omul, care om
din maimuţă se trage deci termenul i se atribuie pe drept... Prin asemenea
maimuţăreli ajung copiii mici să înveţe să manânce singuri (folosind tacâmuri)
sau să bea din cană de ceramică, aruncând cât colo cana de plastic specială
pentru copii, cu pai... Câteodată nimerește să facă gestul și cu cea de
ceramică, și atunci să te ții! Dar asta e altă poveste...
Tot
prin imitaţie învaţă şi să se spele pe mâini, pe ochi, pe dinţi... Şi ce
fericit e părintele când vede copilul făcând asta! Dar câteodată se întâmplă să
mă grăbesc dimineaţa să plec la serviciu, în întârziere fiind deja pentru că
toată noaptea copilul s-a frământat, trezit, urlat (într-un episod de două ore
continuu plus altele mai scurte). Iar el, copilul, care nicidecum nu poartă
semnele traumatice ale aceleiaşi nopţi (și oricum recuperează la somnul de
prânz... eu nu!), vrea să se spele odată cu mine şi mi se tot împiedică printre
picioare. Apoi vrea şi crema mea de faţă. O las să bage degetul, doar ca să
scap. Dar nu scap, pentru că trebuie să fiu cu ochii pe ea să nu lingă. Pe el,
degetul. Pe ea, crema. (Nu înţeleg nici să mă pici cu ceară de ce îi plac
cosmeticalele. Adică să le mănânce. Şi crema de corp după baie, şi crema de
funduleţ, şi cremele mele. Nu înţeleeeeeg!) Vrea apoi şi creionul meu de ochi,
şi fardurile, şi... tot. Şi dacă nu i le dau, se enervează şi bagă iute un
tantrum. ”Pentru de dimineață”, vorba reclamei. (Cine crede că tantrumurile au
legătură cu așa-zisa proastă creştere, deci cu părinții, nu are copil sau încă
nu a ajuns în etapa aia.) Parfumurile - musai trebuie să inversăm capacele.
Multe din obiectele astea ajung pe jos sau în gură. Sau în ambele locuri, pe
rând.
Am
sărit peste episodul în care aş avea nevoie de baie într-un mod mai intim.
Tocmai ca să rămână intim, deşi intimitatea nu mai există cu un copil mic în
casă. Dar dacă apuc, printr-o minune, să intru singură în baie, profitând de
neatenția micuței urmăritoare, atunci e bine să rămân acolo, cu uşa închisă
(rezistând chemării jeluitoare care se aude de dincolo de ea ”Mamaaaa! Mamaaaa!”)
și pentru episodul descris mai sus, cel cu pregătirea feței desfigurate de
oboseală a mamei pentru ieşirea în lume. Adio maimuțăreală cu smacurile mamei,
sic!
Rănirea
în vreun fel a unui membru al familiei naște şi ea un episod savuros de
maimuţăreală. Zile întregi va povesti copilul (mai mult cu gesturi şi
onomatopee, că la nivelul ăsta suntem) cum ai lovit piciorul pătuţului şi cum
te-ai văitat, imitând la nesfârşit tânguirea ta sfâşietoare: ”Ai, ai, ai,
ai!...” Pentru protejarea orgoliului propriu, îmi imaginez că insistenţa cu
care repetă povestea accidentului este direct proporţională cu empatia ei faţă
de cel accidentat. Adică în loc de ”Îmi pare rău!”, auzi într-una interpretarea
personală a nenorocirii care te-a lovit. Fair enough?
Încălțările
(de la pantofi cu toc, papuci de casă și până la running shoes și ghete grele
de bărbați mărimea 44), pălăriile, gențile, podoabele (brățări, coliere,
ceasuri de mână), ale noastre sau ale vizitatorilor – nimic nu scapă nepurtat,
sau mai bine spus târâit prin casă și maimuțărit. Nu mai pun la socoteală
maimuțăreala cu propriile jucării/obiecte. Cum ar fi purtatul căruciorului de
păpuși sau – de ce nu? – a oliței pe cap. Ce? Numai pițipoancele au voie să
lanseze tendințe în modă?
Electrocasnicele
sunt foarte interesante pentru un copil şi maimuţăreala e obligatorie aici.
Pentru că ele fac zgomot, nu pot fi ignorate şi, prin urmare, nici folosite pe
ascuns de către părinţi. Uscătorul de păr a intrat recent în atenţia fiică-mii.
Pentru că are o grămadă (mare) de păr şi pentru că vremea s-a răcit, acum
trebuie s-o usuc după baie. Uscătorul o incită, dar îi e şi teamă. E curioasă
să-l pornească, dar nu îndrăzneşte să pună mâna. Aşa că de fiecare dată trebuie
să-mi aloc timp pentru împrietenirea purtătoarei de plete cu unealta respectivă.
Aspiratorul e bine să rămână şi el la distanţă de ea în timp ce funcţionează. Dar
mixerul... e, aici e altă treabă. Mixerul vrea să-l folosească ea, cu mânuțele
ei alea mici. Nu poate să îl ţină singură, dar aşa ar vrea. Astfel încât începe
un fel de luptă corp la corp și mâini la mâini, cu mine, care âncerc să-i ofer
un ajutor pe care ea îl refuză cu încăpătânare. Şi cu stropi zburând prin toată
bucătăria şi ploaia de făină căzând asupra noastră, nu în compoziţie. Numai
de-ar scăpa castronul nerăsturnat!!! (Uneori da, alteori ba...)
Asta
încă e nimic. Aparatele cele mai râvnite sunt, de departe, telefoanele mobile
şi laptopul. (Ca nişte părinţi responsabili ce ne aflăm, televizorul este doar
o mobilă - care prinde viaţă numai noaptea, după ce adoarme fata. Deci nu vă
mai miraţi aşa că n-am ştiut că i-au dat drumul lui Udrea!) A învăţat că cele
două aparate pot fi manipulate pentru satisfacerea propriei plăceri. Adică
muzică (”Elefantul Cici”, ”Boroboaţă”, ”Wheels on the bus” etc.), poze
(vizionează cu plăcere narcisistică şi insistenţă pozele şi filmuleţele cu ea
de pe telefonul meu - că numai asta găseşti pe telefonul meu), Ginger
(Cleopatra e de vină!!!). Atât de disperată este după aparatele astea, că am
ajuns să nu le mai folosesc sau să le folosesc cât mai puțin și doar în
situații de urgență, pentru a scurta (că de evitat nu reuşesc) timpul pe care
şi-l petrece cu ele şi pentru a salva aparatele în sine de traumele căpătate
prin cădere (care întotdeauna se soldează cu desfacerea lor în toate bucăţile
comnponente). Ca urmare: nu mai deschid laptopul cu ea de faţă (adică mai
deloc) şi evit să vorbesc la telefon. Încerc să îl ţin (telefonul) departe de
ochii ei şi tot ce mai apuc e să dau mesaje pe furiş. (Prietenele ştiu deja şi
sper că înţeleg.)
Fascinaţia
copiilor pentru aceste aparate este binecunoscută de către orice părinte.
Imitarea vorbitului la telefon apare destul de timpuriu, înainte chiar de a
începe să folosească alte jucării. Orice obiect poate fi și este folosit pe post
de telefon, chiar şi propria palmă. Copilul merge prin casă bălmăjind cuvinte
de neînţeles şi gesticulând neobosit. Te uiți la un copil mic făcând asta și ai
o imagine destul de clară a comportamentului la telefon al adultului de lângă
el. Acest fenomen al imitării utilizării telefonului mobil nici măcar nu este
ceva de data recentă, precum telefoanele smartphone, de exemplu! Chiar şi fiul
meu făcea asta, adică într-o epocă în care nu oricine avea telefon şi nici
minutele nu erau atât de generos împărţite clienţilor de către foarte puţinii (adică
doi) furnizori care existau pe piaţă. Deci nu se poate spune că vedea asta
foarte des în jurul lui. Cu toate astea, el ”vorbea la telefon” exact o face
acum fi-mea, un deceniu și o revoluție tehnologică mai târziu. Cât despre
computer, îmi amintesc zecile de varinte de amplasare ale acestuia încercate de
către sora mea pe când nepoată-mea era mică, cu scopul de a proteja investiţia familiei.
Dincolo
de protejarea copilului (există destule articole pe această temă, nu reiau
aici) şi a aparatului (manualitatea copiilor lasă de dorit la vârsta asta),
activitatea în sine la aceste gadgeturi devine imposibilă cu asistenţa
nemijlocită și implicarea mult prea activă a celui mic. Care crede că lumea se
învârte în jurul lui, deci aceste aparate există pentru satisfacerea plăcerilor
lui - şi asta imediat! Degeaba te tângui: ”Stai să scriu asta şi apoi îţi pun
muzică” – este absolut degeaba! Apasă pe taste, pentru că aşa te vede pe tine
făcând, ajungând să schimbe setări despre care tu nici nu ştiai că există.
Butonul ON-OFF este foarte incitant, fiind colorat deosebit de restul. Deci îl
va apăsa când tu eşti în mijlocul unei fraze. Pune mâinile pe ecran, imediat ce
le-a scos din gură, pline de salivă, pentru a-ţi arăta ceva ce o interesează.
Trage de mouse să îl lingă, suge cablul de alimentare, scoate aparatul din
priză. Iar tu ai pretenţia să tastezi ceva, când de fapt mâinile tale se luptă
să ţină cotropitorul departe...
Devine
obositor și descurajator și mai bine renunți. Adică eu așa fac. Iar acest regim
de abstinenţă tehnologică sporeşte senzaţia de izolare, de ieşire undeva în
afara timpului pe care o trăiesc mamele, în special cele care nu s-au întors
încă la serviciu. (Când ziceți că a ieșit Udrea? Și de ce?)
Se
instalează, astfel, un sentiment de frustrare că nimic nu-ţi mai aparţine, nici
obiectele, nici acţiunile, şi, de fapt, nici propria fiinţă. După ce ai luat
totul, toată viaţa ta şi ai pus-o la picioarele mici-mici ale fiinţei pe care
ai plămădit-o, vine şi ea şi mai adună firimiturile care au rămas, ultimele
bucăţele de independenţă (şi suveranitate) şi rămâi goală-goluţă, cu totul
subjugată şi, în plus, îndrăgostită pentru totdeauna de micul subjugator. Pentru
că felul în care o face e aşa de drăguuuuţ!!! Pentru că nimeni nu te-a mai
imitat aşa de caraghios şi cu atât de multă dragoste! Nimeni nu a mai vrut
vreodată atât de mult să fie ca tine, să facă lucrurile ca tine! Nimeni nu şi-a
mai dorit atât de mult să fii a ei cu totul, oră de oră şi zi de zi, până cazi
frântă, privind pe sub gene cum fata doarme fericită, cu mâna şi piciorul peste
tine: nu care cumva să pleci de lângă ea după ce adoarme!
Comentarii
Trimiteți un comentariu