Când îți rupi un os –
abia atunci îți dai seama la ce folosește el. Când îți rupi un os, înțelegi cum
e el legat de celelalte, ca să poată să-și facă treaba bine, ca organismul să
poată funcționa ca un întreg. Îți mai dai seama, de asemenea, că atunci când
doctorul a spus că nu te vei mai duce la școală, asta nu înseamnă că te vei
distra, din contră. Că atunci când a spus că vei sta în gips 3 săptămâni,
acestea nu vor trece repede, așa cum știi că trec, de exemplu, 3 săptămâni de
vacanță. Sau chiar de școală... Că atunci când a spus că va fi incomod, nu ai
realizat că asta va însemna că îți va amorți o mână și nu vei putea s-o
folosești, că te va durea omoplatul pentru că nu va avea loc să se miște de
gips, că va trebui să te miști ca un bloc rigid ca să nu te doară locul
traumei. Nu ai realizat că te vei trezi că te va gâdila bandajul pe dedesubt și
nu vei putea să te scarpini și acest simplu fapt vei simți cum îți macină
nervii – vei simți adevărata putere a mâncărimii nescărpinate!
În același timp, când îți
rupi un os și anumite membre devin inutilizabile, îți dai seama cât de multe
lucruri poți face fără ele, doar cu cele care ți-au mai rămas operaționale.
Înveți un nou mod de funcționare, despre care habar n-ai avut până atunci.
Compensezi, reprofilezi, adaptezi. Reinterpretezi realitatea dintr-o nouă
perspectivă. O experiență interesantă, nu?
Atunci să mai adăugăm un
aspect, care să-i crească acestei experiențe gradul de spectaculozitate: LECTURA!
Circula pe facebook o vorbă: ”It’s called READING. It’s how people install new software into their
brains.”
Sursa foto: http://rawforbeauty.com/blog/its-called-reading-its-how-people-install-new-software-into-their-brains.html
Așa cum promiteam pe facebook, dedicație
specială pentru fiul meu: un fragment din romanul ”Elevul Dima dintr-a şaptea”,
de Mihail Drumeş. Sper să-ți placă!
(Da, recunosc, e o
capcană. Pentru că am promis că voi face asta pentru mai tânărul meu
cititor.)
Lotte trece prin sală, fredonând. Deschid uşa şi o chem.- Vino, te rog, o clipă...Ea se apropie cu paşi uşori, de pisică.- Ce vrei?- De ce mi-ai umblat în maculator?- Pentru asta m-ai chemat? râde ea şi-mi arată un şirag de perle albe ca laptele.- Trebuie să ştii că nu-ți permit.- Sunt prostii tot ce ai scris acolo, domnule filozof. Dragostea nu se învaţă din cărţi.- Dar cum se învaţă?- Foarte simplu: din experienţă.- Mersi de explicaţie. Asta o ştie şi Baba Rada.- Eşti obraznic!O apuc de mână.- Pe cine faci obraznic?- Pe tine.Mă tutuieşte acum! Ştii, merge prea departe cu îndrăzneala. Am s-o sărut cu sila – nu fiindcă aş iubi-o, ci pentru că o fată, după ce o săruţi, nu te mai înfruntă. Îi prind şi cealaltă mână...- Ce faci? Se miră ea.- Vreau să-ţi dovedesc că sunt obraznic.- Nu trebuie, şi-aşa sunt convinsă.- Ba trebuie!O trag spre mine şi-i caut gura, dar întoarce la timp capul şi scapă.- Cum îndrăzneşti? îngăimă ea şi păleşte ca o moartă.Îi imobilizez din nou mâinile, cu o mişcare cam brutală. Vreau cu orice preţ s-o sărut. Fata, mânioasă de puterea mea, se apără, din ochi îi țâşnesc săgeţi de ură.- Dă-mi drumul, c-o păţeşti rău!- Nu vreau, să vedem, ce-ai să-mi faci?- Te pun jos, în genunchi, să-mi ceri iertare.Pufnesc în râs.- Ba nu, zău?! Aş vrea s-o văd şi p-asta...- Nu crezi? Stai că-ţi arăt eu!În aceeaşi clipă m-apucă de mijloc cu amândouă mâinile, ca într-un cleşte, şi face o sforţare ca să mă trântească. S-a lipit de mine şi-i simt sânii mici cum se strivesc de pieptul meu. Stau în defensivă, pentru că îmi place să ţină cât mai mult lupta. Ea se smuceşte, mă împinge, opintindu-se din greu, ca să mă doboare. Îi simt suflarea pripită, iar părul ei răvăşit îmi gâdilă faţa. Când îi vine bine, încearcă să-mi pună o piedică pe la spate cu piciorul, isteaţa, ca să mă răstoarne. De astă dată aş putea să o sărut prin surprindere, dar mi-e teamă să nu se supere şi să curme încăierarea. Uneori, trebuie să-mi încordez puterea, ca să nu mă izbească.„E voinică, nu glumă”, îmi spun, şi nu ştiu de ce îmi pare bine.Lupta urmează dezlănţuită. Ne strivim în braţe, ne lipim unul de altul, ne frângem, ne proptim de mobile. Aş vrea sa mă războiesc până mâine cu un astfel de inamic...Aş vrea – dar mă împiedic de piciorul patului şi, pierzându-mi echilibrul, mă pomenesc lungit pe jos, pe covor, cu ea deasupra. M-am lovit puţin la cap, dar ce-are a face? Lotte sloboade un chiot de biruinţă.- Te dai bătut?- Nu!- Nuu? Ei bine, ridică-te dacă poţi, scrâşneşte ea şi mă ţine strâns, acoperindu-mă cu trupul ei subţire.Prind de veste cum mă furnică prin trup o simţire cu totul nouă şi nu cutez să fac vreo mişcare ca să n-o gonesc.- Nici acum nu te dai învins?... mă întreabă ea a doua oară.- Ba da... bâigui ca-n vis.- Aşa-ţi trebuie, obraznicule, ciripeşte Lotte şi, sărind sprintenă în picioare, îşi potriveşte părul şi rochia mototolită. Apoi se întoarce triumfătoare: Hai, scoală-te acum! Te scutesc să-mi mai ceri iertare. Şi mă ajută să mă ridic.O privesc absent. Ochii mi se-nchid. O moleşeală ciudată mă cuprinde. Ce s-a întâmplat oare cu mine?Straniu! Am impresia că mi s-au înmuiat brusc oasele şi trupul s-a preschimbat într-o gelatină moale. Lotte mă cercetează nedumerită, făcând ochii mari.- Ce ai, nu ţi-e bine?- Ba da.- Minţi! Te-ai lovit la cap? Eşti palid!- Nu m-am lovit deloc.Mă întind îmbrăcat pe marginea patului. Ea s-apropie şi mă şterge de praf, îmi aranjează părul.- Ţi-am spus să nu te măsori cu mine, şi nu m-ai ascultat.Zâmbesc. O îndepărtez uşor cu mâna. Nu ştiu de ce, dar acum parcă n-o mai pot suferi în juru-mi..........S-a făcut frig în cameră. Pun mâna pe sobă. E rece. Focul s-a stins. Încerc să-l reaprind, când Lotte se strecoară, ca o vedenie.- Ce tot boscorodeşti acolo?- Fac focul, nu vezi?- Lasă-mă pe mine, că nu te pricepi!Mă trag la o parte şi-i fac loc. Ea se apleacă şi suflă cu putere, răscolind jarul. În felul cum stă îndoită de mijloc, rochia s-a tras în sus şi-i zăresc o bucată îngustă din pulpele plinuţe, cu carne moale. Aş vrea să facă o mişcare ca să înalţe rochia şi mai sus, dar degeaba. Lemnele s-au aprins şi limbi de flăcări izbucnesc vioaie în sobă.Lotte se ridică sprintenă. Parcă i s-a aprins şi ei faţa.- Ştii de ce-am venit? mă întreabă.Ridic din umeri.- Poate vrei o carte de citit?- Nu...- Să jucăm o partidă de şah?- Nici...Ce-o fi vrând? Nu-mi vine nimic în minte.- Nu ghiceşti? Mama nu-i acasă. Magotu cu Zgâră dorm buştean.- Ei, spune odată!- Eşti prost! Haide, încearcă să mă săruţi.A, asta vrea! Adică să ne luptăm, ca acum două săptămâni. Nu-i răspund, o privesc doar lung, cu reproş.- Nu vrei?- Nu. Pentru că ai obiceiul să baţi toba. Ar trebui să fii mai discretă.- Discretă? De ce? Doar n-am nimic de ascuns.- Dacă-ţi place...- Înţeleg, eşti mândru. Bine, dacă ţii atâta, nu suflu o vorbă.- Jură-mi!- Jur!- Să nu te măriţi dacă vei spune?Fara are o clipă de ezitare.- Fie, să nu mă mărit.- Atunci, haidem.Îmi încolăcesc braţele, apucând-o cleşte de mijloc. Ea face la fel.- Ce subţire eşti, îmi spune, te cuprind uşor cu mâinile.- Dumneata eşti mai subţire. Parcă ai fi o trestie.Surâde cochetă:- Serios?Niciodată surâsul ei nu mi s-a părut atât de fermecător. Începem ciudata noastră luptă, care semănă mai mult cu o vrajă. Bineînţeles, nu încerc s-o sărut, căci nu interesează asta pe niciunul. Amândoi laolaltă suntem un trup cu patru braţe şi picioare care şovăiesc şi-l poartă printre mobile, izbindu-l de tăbliile patului sau de masa la care învăţ. Când ne proptim de peretele din fund, din cauza unei mişcări neîndemânatice, se desprinde o ramă din cui şi cade cu zgomot. O ridic de jos: e portretul tatălui ei, în costum de marinar, cu o barbă scurtă, care-i dă un aer de lup de mare...- Vai, s-a spart geamul! ţipă Lotte speriată.- Lasă, nu-i nimic... Mă duc mâine la geamgiu şi pun altul în loc. N-o să ştie nimeni...Reluăm lupta întreruptă. Uneori îmi lipesc obrazul de al ei şi stau aşa cu ochii închişi. Mă mir că Lotte nu se împotriveşte. Se vede că-i place şi ei.Nu mă dumiresc cum fata asta poate să ia jocul nostru în serios, fiindcă se trudeşte din răsputeri să mă doboare. Pentru ea farmecul e să învingă? Oare nu simte altceva, cu mult mai îmbătător decât vanitatea biruitorului?Mă minunez de îndârjirea ei. Uneori, când i se pare că izbuteşte, sloboade un ţipăt. Apoi, mă prinde mai cu sete, lipindu-şi trupul de mine, fără umbră de şovăială. La rându-mi, o strâng în braţe aşa de încleştat, că-şi pierde răsuflarea, dar nu se plânge. Asta îmi stârneşte o voluptate smintită. Aş învinge-o numaidecât, dar nu vreau, pentru că îmi place să prelungesc beţia care mă inundă.Simt, instinctiv, ca şi rândul trecut, că se apropie acea clipă de ameţeală uluitoare. Acum trebuie s-o sfârşim într-un fel. O trântesc cu precauţie, să nu se lovească. Fata încearcă să se ridice, azvârle din picioare, se frământă, dar nu poate să scape. În cele din urmă, se domoleşte şi-mi spune cu ciudă:- Mă dau bătută.Eu însă am uitat de-a binelea că trebuie să mă scol, şi o îmbrăţişez în neştire, nebuneşte, cu sufletul aiurea.Lotte tresare şi pleacă ochii ruşinată. O roşeaţă vie îi izbucneşte în obraji. Mă respinge brutal şi, sărind în picioare, se duce într-un colţ şi-şi ascunde faţa în mâini.Plânge?Abia prind de veste. Sunt încă buimac de cele întâmplate. Adevărat, am făcut o prostie. Nu trebuia s-o îmbrăţişez după ce se sfârşise jocul. Dar cine îşi mai dădea seama? A fost fără voia mea. Se vede că însăşi fata a simţit că ceva nu-i în regulă.Mă apropii de ea. Câteva minute nu îndrăznesc să scot niciun cuvânt. O privesc în tăcere, aproape cu teamă. Lotte nu mă vede, şi-a acoperit faţa cu podul palmelor. Pieptul îi tresaltă neregulat.Plânge încet, tăcut...Dumnezeule, sunt un monstru! Aş face orice ca s-o împac.
Comentarii
Trimiteți un comentariu