Ora de iarnă

                Ieri am trecut la ora de iarnă. Toată ziua am intrebat în jur ”Cât e ora de fapt?”. M-au zăpăcit toate device-urile astea cu ceas. Unele schimbaseră automat ora, altele nu. În bucătărie mă uitam la ceasul de la cuptorul cu microunde în timp ce îi dădeam fetei masa de seară și mă gândeam cu regret că sunt în întârziere... Când am ajuns în dormitor ceva mai târziu și mi-am aruncat ochii la ceasul de la televizor, am răsuflat ușurată, constatând că sunt ”în grafic”. Dar numai pentru o secundă, căci mi-am amintit că mai devreme parcă eram în întârziere... așa că m-a apucat panica. De fapt, cum stăteam cu timpul?

                Dincolo de asta, a fost o zi superbă! Un soare minunat scălda totul într-o lumină caldă. Genul de zi în care îți dorești să fii poet... sau măcar să știi să faci o fotografie ca lumea... Când am ieșit cu fata în parc, culorile erau incredibile. (Iar eu n-am avut la mine, pe lângă nepricepere și entuziasm, decât o amărăciune de telefon.) Parcul de regulă des măturat și bine îngrijit (ADP-ul e la doi pași) era acum plin de frunze. Abia vedeai pe unde sunt aleile. Frunze galbene, roșietice și maronii-uscate se așternuseră covor și la locul de joacă. Copiii erau în culmea fericirii aruncând câte un braț de frunze din astea în sus. Tot felul de jocuri inventaseră, toate cu frunze. Fi-mea, de exemplu, încerca să le pună pe șaua mini-motocicletei de care nu se desparte și se necăjea că acestea cădeau până își așeza ea fundulețul peste ele.

                Când adia puțin vântul, din copaci ningea cu frunze galbene. Priveam uimită. Nu cred să mai fi văzut așa o imagine până acum. Ridicam capul odată cu alți oameni să privim plutirea frunzelor spre... noi, care eram jos, dedesubt... Am auzit o mămică explicând unui puști că ”frunzele cad ca să crească altele verzi în loc” și mă gândeam căt de frumoase sunt, totuși, astea galbene. Făceau ca totul să fie luminos, cald.

 

Asta a fost ieri... Azi am prins ieșirea de după-amiază a fetei și n-am putut să nu remarc cât de diferit era totul. Până ne-am îmbrăcat, deja era noapte. Mă rog, înserare. Soarele dispăruse brusc, n-am mai prins nimic din el, deși îl văzusem pe geam când am început pregătirile de plimbare. Atmosfera era rece, ca și temperatura. Asta cu toate că a fost o zi frumoasă, atât cât am putut pricepe din ea (partea ei cea mai frumoasă eu am petrecut-o pe holurile spitalului Grigore Alexandrescu, secția Ortopedie, unde peisajul era departe de a fi vesel sau cald... cât de cât omenos)...

Locul de joacă era slab animat, nu ca altă dată. Luminile s-au aprins destul de repede, însă ele nu fac decât să te pună mai rău în dificultate. Am vrut să facem câțiva pași, eu și fata, și am constatat că dacă te îndepărtezi puțin de locul de joacă, nici nu mai auzi gălăgia specifică (pentru că nu prea este) și aerul devine rece și greu, apăsător. Ca și cum ți-ar da de înțeles că nu acolo trebuie să fii, ci acasă, la căldurică, în fața unei căni de ceai fierbinte. Neplăcut sentiment, de iarnă în pădure, noaptea... Ne-am plimbat pe alei și pe lângă alei, răscolind cu picioarele funzele de pe jos, să le auzim foșnind. Însă curând n-a mai fost amuzant nici nici asta, așa că am părăsit locul de joacă, după ce am schimbat câteva cuvinte cu o altă mămică ce abia venea, îngrijorată și ea de soarta ieșirii de după-amiază a copiilor... Concluzia este că ne vom muta ”tabăra” la un loc de joacă din apropiere, cu tot regretul pentru parcul nostru drag... Schimbăm locul, schimbăm programul, schimbăm garderoba, schimbăm jocurile.

Unii se bucură, eu nu. Eu sunt ca ursul. Simt că-mi vine timpul să hibernez. Să stau sub păturică, să sorb dintr-o ceașcă aburindă, să admir focul trosnind în șemineul de pe canalul Ambiental și să mă uit cât de frumoasă e iarna privită pe fereastră. (Numai așa!)

(Articolul a fost publicat cu o zi întârziere din motive tehnice de lipsă de conexiune la internet.)