Când
mi s-a născut primul copil, nu m-am simţit pregătită pentru ce a urmat. Am fost
multă vreme furioasă că nimeni nu mă avertizase despre cum avea să fie. Nimeni
în jur (în jurul apropiat) nu avea copil mic. O singură dată am fost pe la
vară-mea, în provincie, a cărei fetiță avea 2 luni și m-a pus să o păzesc
dormind până făcea ea cafeaua. Fetița s-a trezit și eu am chemat-o disperată pe
vară-mea, că nu știam ce să fac. Mi-a pus-o în brațe și am crezut că mor de
spaimă să nu pățească ceva, să n-o scap sau mai știu eu ce altceva putea să se
întâmple. Eu eram gravidă în 6 luni. Mda... complet pe dinafară...
Am
citit undeva că o mamă se naşte odată cu copilul ei (cu primul) şi mi-a plăcut
asta. Mai ales că am simţit că este adevărat. Am deschis ochii în lume ca mamă
şi, exact ca şi copilul meu, nu înţelegeam mare lucru din ce se întâmpla,
pentru că întreaga paradingmă se schimbase. Lumea părea aceeaşi, dar eu nu mai
eram aceeaşi. Apoi, cu fiecare clipire de pleoapă, cu fiecare gest, cu fiecare
gând, am început să învăţ, alături de copilul meu... Să fiu mamă! Să fiu
centrul universului, sursa de hrană şi liniştire, reperul, jucăria, la nevoie,
sprijinul, ghidul... Nu, nu ghidul... Copilul a fost ghidul meu în toate! Avea
nevoie de îmbrăţisări, am învăţat să îmbrăţişez pentru el. Avea nevoie să
plângă, am învăţat să îi fiu umăr și alinare. Avea nevoie să se ridice, am
învăţat să fiu reazem. Avea nevoie să alerge, am învăţat să fiu (şi să pun)
pansament (cu pupici) pentru genunchi sau alte membre care sufereau julituri.
Nu întotdeauna am reuşit să învăţ ce trebuie sau cât trebuie de repede, nu
întotdeauna am luat notă mare (adesea speram măcar la una de trecere). Dar nu
am renunţat. Nu am să renunț niciodată.
Încă
învăţ... Nu e uşor. Pentru că obiectul învăţării este în continuă schimbare.
Până reuşeşti să înveţi bine-bine să fii mamă de bebeluş, te trezeşti că ai în
faţă un toddler. Până înveţi să faci faţă colicilor, ai în faţa ta
provocatoarea situaţie de învăţare a apariţiei dinţilor, când totul devine „bun
de mestecat” (indiferent dacă e cu adevărat); până te prinzi cum să pui pernele
mai eficient în jurul copilului ca să nu cadă din pat, acesta o ia de-a buşilea
peste ele. Până îi arăţi cum să se ţină pe picioare, trebuie să ai deja toate
obiectele preţioase pentru tine sau periculoase pentru el mutate cât mai sus,
unde el nu ajunge. Încă. Pentru că aproape imediat eşti în situaţia să constaţi
că puiul de om (sau maimuţă?) a învăţat să se caţere (după obiectele pe care ţi
le doreai salvate de mâinile şi gura lui)... Şi tot aşa. Totul e pe repede
înainte. Când el se obişnuieşte puţin cu mediul familiar şi începi să crezi că
te înţelegi puţin cu el, când gânguritul devine cât de cât inteligibil, vine
vremea grădiniţei cu provocările intrării într-un mediu străin şi ale
relaţionării cu semenii, de aceeaşi vârstă sau nu. Apoi şcoala, cu rigorile ei...
Acum
învăţ să fiu mamă de adolescent. Cred că cine a spus-o p-aia cu "Copii
mici - probleme mici, copii mari - probleme mari" nu se referea la faptul
că învăţatul mersului biped ar fi o problemă mai mică decât frământările legate
de coșurile de pe față. Fiecare reprezintă o problemă foarte mare şi serioasă
la momentul ei. Ceea ce cred că vrea să spună autorul anonim (după ştiinţa mea)
cu aceste vorbe înțelepte este faptul că rezolvarea fiecăreia dintre aceste
probleme apărute la timpul ei nu-ţi garantează că eşti competent pentru
rezolvarea celor care vor veni, ci doar că în comparaţie cu cele prezente,
problemele trecute par acum, odată depăşite, mai puţin importante, mai...mici.
Am reuşit să-l învăţ să meargă pe bicicletă (deşi la vremea respectivă îmi
venea să plâng de neputinţă şi de durere de braţe), dar nu ştiu cum să fac faţă
provocării care îmi bate la uşă legată de relaționarea cu fetele. Ca să nu mai
zic de cazurile în care problemele de relaționare se împletesc cu provocările
tehnologice ale momentului (facebook, whatsapp), materie la care abia-abia iau
notă de trecere și spectrul repetenției e mereu deasupra capului meu.
Cum
suntem (da, amândoi, că trebuie și eu să trec prin asta, alături de el) în
plină pubertate, educația sexuală este Marea Temă a momentului. Probabil cea
mai grea, pentru că: a) în zona asta nu numai că nu am experiență în partea”didactică”
și b) tema este una sensibilă, dar se mai adaugă și c) faptul că el este de alt
sex decât mine (ca urmare nu pot face uz nici măcar de experiența mea ca
”utilizator”) și d) purtăm, probabil majoritatea celor din generația mea,
tarele unei educații neadecvate în domeniu, presărată cu tot felul de tabuuri,
mituri false, sensibilități exagerate etc., adică prostii. Așa că... să mă vad
acum!!!
Am
încercat să mă pregătesc aşa cum ştiu eu să fac atunci când mă confrunt cu o
necunoscută: documentare. Am citit, prin urmare, o carte destul de celebră în
care autorii recomandă discuţia despre sex începând de la vârsta de 8 ani (dacă
se poate făcută chiar în ziua în care copilul împlinește 8 ani, discuție
anunțată și marcată ca una importantă, deosebită). Mi s-a părut o vârstă prea
mică şi contextul nostru de viaţă de la acel moment nu avea nimic în comun,
nici măcar tangenţial, cu subiectul. În afară de discuţiile despre gagicile lui
de la şcoală: care să fie, dacă să-i zică ”iubită” etc. Aşa că am rămas acolo,
la aceste discuţii, sperând să mă prind când va fi să primesc semnalul (tot de
la copil, că doar am zis că el mă ghidează pe mine, nu invers) că putem merge
mai departe.
Când
contextul de viaţă s-a schimbat și se anunța venirea unei surioare, am prins
semnalul. Era curios, dar timid. Așa că i-am propus să dicutăm. M-am pregătit
pentru asta cu câteva imagini cu organe și alte părți ale corpului implicate în
cele câteva subiecte pe care îmi propusesem să le ating în cadrul primei
discuții. Pe parcursul acesteia am simțit nevoia să mă mai ajut și de altele,
așa că am ținut laptopul aproape. Însă discuția a ghidat-o el, cu întrebările
și nelămuririle lui. Am vorbit despre aparatul reproducător și despre actul
sexual şi lucrul a fost oarecum firesc. Spun oarecum pentru că mi se pare
normală reţinerea copilului de a aborda un subiect care devoalează intimitatea
părinţilor în asemenea măsură. (Ca să nu mai zic despre reținerea mamei care
trebuie să-i povestească băiatului despre un organ pe care îl cunoaște doar
indirect!...) Concentrându-ne pe rezolvarea ”misterului” apariţiei surioarei în
cauză, cred că am minimizat destul de mult stânjeneala și am mers mai departe
cu discuția, către persoana lui. A văzut că poate discuta despre asta și a
căpătat curaj. A început să-mi spună ce se vorbește în cercurile de prieteni și
am descoperit împreună în ce măsură lucrurile erau sau nu adevărate. Am vrut să
înțeleagă cum poate ajunge la realitate, punând sub semnul întrebării ”adevărurile”
aflate de la alții (mai ales colegi ai căror părinți evită discuțiile deschise
despre sex).
Au
urmat și alte discuții. Îmi amintesc de câteva purtate în timp ce plimbam fetița
cu căruțul în parc. Așa am trecut de la anatomia aparatului reproducător la particularitățile
sexelor, la problematica vârstei potrivite pentru a începe viața sexuală, la
deviațiile care apar la unele persoane, la pericole care vin din direcția asta
și riscurile de îmbolnăvire și de apariție a unei sarcini nedorite (condom is a
must!).
Dintre
toate, cea mai dezbătută problema a fost, evident, cea a vârstei potrivite
pentru a avea relații intime cu o fată (în cazul nostru). Care este ea? Nu
fata, ci vârsta. Hmmm, trebuie să recunosc că nu am putut da un răspuns simplu
la întrebarea asta. (Nici nu cred că se poate.) Adică nu unul sub forma unui
număr. I-am spus că mi-ar plăcea să pot să-i spun 18, pentru că aceea e vârsta
la care este considerat adult și, prin urmare, răspunzător de faptele sale. Dar
aș fi ingrată dacă aș face asta, pentru că pentru el s-ar putea să nu fie o
vârstă convenabilă – mă gândeam că există riscul să dea în alte complexe de
vreme ce prietenii lui ar face-o mai devreme și el ar încerca să respecte
părerea mea SAU să treacă peste ea, eventual cu un sentiment de vinovăție ȘI/SAU credința că l-am
păcălit, pentru că se poate și mai devreme. În plus, dacă eu stau cu mâinile în
sân și nu-l pregătesc, dar am pretenția ca brusc, de la un moment încolo (să
zicem pragul lui 18 ani) să fie răspunzător pentru niște fapte, ar fi o mare
ipocrizie și greșeală din partea mea.
Pe
de altă parte, vin toate argumentele alea legate de maturizarea lui, atât
fizică, dar mai ales psihologică, emoțională, care să-l facă să cântărească
lucrurile astfel încât nici el să nu sufere (prea mult), dar nici să nu
rănească inutil un alt suflet tânăr. Aici am putut să fiu mai explicită,
vorbind din propria experiență de tânără cândva îndrăgostită, înșelată, rănită...
tot tacâmul.
Deși
nu mi-a dat impresia că nu a fost mulțumit de discuție, mă întreb adesea dacă pot
face/spune
mai mult, dacă pot fi mai explicită, astfel încât să-i fiu de folos la modul
real. Așa că accept orice ajutor din afară care mi se pare mie că este, ca
nivel de claritate, la un nivel mai bun decât explicațiile furnizate de mine.
Am găsit un asemenea ajutor în acest articol și pentru că mi s-a părut foarte
interesant și de ajutor pentru părinți care au aceleași preocupări şi griji ca
mine, am extras din el și am tradus partea în care un tată stabileşte pentru
copilul său o serie de criterii după care el însuşi să poată să-şi dea seama dacă
este pregătit să înceapă viața sexuală
Citatul:
1) Mature enough to be open about it.. no sneaking around.. if they’re not mature enough to talk to me or their Mom about it, they’re not ready.2) Mature enough to wait until they develop full trust in their partners… start slow and work your way from holding hands and talking to kissing, touching etc. That gives you time to really know your partner, develop trust and a measure of real affection not just infatuation and lust (don’t get me wrong.. I’m not putting down lust… it’s just not the best emotion for life decisions).3) Mature enough to understand the need for and to use condoms.4) I also told them not to have sex in creepy places like school stairwells or behind the gym. They have perfectly good bedrooms with doors that lock and their friends will be welcome to stay for breakfast.
Traducerea
mea:
1) Când este suficient de matur(ă) pentru a fi deschis(ă) în legătură cu subiectul. Să nu mai simtă nevoia să se ascundă. Dacă nu este suficient de matur(ă) să vorbească despre asta cu mama sau cu tata, atunci înseamnă că nu e pregătit(ă).2) Când este suficient de matur(ă) pentru a aştepta să capete încredere în partener(ă). Să o ia treptat şi să nu sară paşi, de la ţinutul de mână, la vorbe dulci şi sărutări, atingeri etc. Asta îi dă timp să-şi cunoască partenera (partenerul), să capete încredere în ea (el) şi să dezvolte o afecţiune reală între ei, dincolo de doar pasiune şi dorinţă (a nu se înţelege că neg dorinţa sau rolul ei, doar că nu este emoţia cea mai potrivită pentru a influenţa alegerile importante).3) Când este suficient de matur(ă) pentru a înţelege şi a accepta necesitatea utilizării prezervativelor.4) Tinerii nu trebuie să fie nevoiţi să întreţină relaţii sexuale în locuri sordide, cum ar fi casa scărilor sau toalete publice (murdare). Au acasă dormitoare potrivite, cu uşi care se pot încuia şi prietenii lor vor fi bineveniţi să rămână.
Consider
că aceste criterii sunt foarte pertinente, îl ajută pe părinte să îl ajute pe
tânăr pe drumul ăsta sinuos şi, mai ales, îl plasează pe tânăr în poziţia de a
lua singur această decizie pentru sine şi să-şi asume responsabilitatea pentru
decizia sa. Adică exact acel pas către maturitate pe care tinerii se arată atât
de grăbiţi să-l facă.
Acum
mă simt mai pregătită, cu temele făcute. ;)
Comentarii
Trimiteți un comentariu