S-a
pornit greu, dar odată pornită, n-o mai putem opri (nici nu nedorim). Vorbesc
de fi-mea şi limba ei ascuţită. Nu demult desluşeam îngrijorarea unora din jur
cu privire la faptul că nu se înghesuia să vorbească, ca un copil precoce ce se
dorea a fi (pentru ce? cui foloseşte?). La fel cum nu sunt îngrijorată nici
pentru copiii prietenelor mele, aflate într-o situaţie similară. În cazul meu
particular, ştiu clar că n-am cum să am un copil scump la vorbă. Nici o şansă! La
ce gene a primit!!!...
Dar
cum spuneam, acum s-a pornit. De la o zi la alta acumulările sunt
spectaculoase. Nu spun asta că e fata mea, ci că aşa e mersul lucrurilor în
această etapă de dezvoltare. "Da"-urile sunt vechi şi am mai scris
despre ele aici. "Mama", "ţiţi", "tata" – la fel,
antice. Şi tot pe la început a mai fost unul. Multă vreme misterios, nedesluşit
de noi, părinţii şi apropiaţii ei. Până într-o zi, când a început să-l strige
arătând spre fereastră: "Aneeec!". Mi-am încordat muşchii (auzului şi
creierului) şi am avut revelaţia. De afară se auzea perechea de ţigani care îşi
"face rondul" zilnic în cartier: "Fiare veeeechi!" - de
unde a apărut la fi-mea "Aneeec!". Ştiam deja că mă moşteneşte în ce
priveşte auzul deosebit de acut. (Eu sunt aia care povestesc cu acurateţe ce
discută vecinii de bloc (cu o excepție: înjurăturile zilnice și apăsate ale
vecinului de deasupra sunt clare pentru toți cei din casă), vecinii de masă în
restaurant, călătorii din autobuz sau pietonii pe stradă. Nu pentru că trag cu
urechea. Pur şi simplu vorbele lor îmi sună în urechi, fără ca eu să vreau sau
să-mi propun să le aud!) Deseori am stat cu ea şi am ascultat, apoi decelat pe
individ-lătrătură şi apoi comentat câinii care se aud de afară sau strigătele
de luptă-încurajare ale diverşilor muncitori săpători de şanţuri sau bătători
de cuie din zona din spatele blocului sau claxoanele diferitelor tipuri de
mijloace de transport care trec prin intersecţia din faţa blocului (avem
geamuri pe ambele părţi ale blocului). Deci ştiam ce-i poate pielea. Dar
"Anec!" – asta n-o văzusem venind...
Întrucât
fata era într-un proces de continuă acumulare în materie de vocabular, am
încercat să o învăţ forma corectă a "strigăturii", arătându-i pe
fereastră şi personajele din gâtlejul cărora era eliberată către public, dar
"Anec!" rezistă! Însă figurile cred că le-a reţinut.
Ieri
plecasem într-o formulă mai extinsă către soacră-mea şi, în drum spre metrou,
mergând pe bulevard, vedem venind din direcţia opusă partea feminină a cuplului
strigător de fier vechi al cartierului nostru. Era la lucru femeia (ce dacă era
duminică!), aşa că îşi făcea treaba. Cum care? Aia cu struigatul. Ce altă
treabă ar putea avea? Deci: "Fiare veeeechi! Fiare vechi luăăăm!".
Era atât de aproape, că fi-mea nu o putea rata. (Nu o ratează nici de la
distanţa pe care i-o oferă locul de joacă şi şirul de case care stă între noi –
la etajul 7 – și strada pe care trece femeia zilnic!) Aşa că începe să strige
şi ea, cât o ţineau plămânii: "Aneeeec!". În entuziasmul momentului,
se avântase cu pieptul înainte, practic în afara căruciorului, cât o lăsau
curelele cu care era legată de el. Doar o străduţă care venea din stânga
noastră ne mai despărţea de femeie şi, spre norocul nostru, a cotit-o pe ea şi
a fost evitată, astfel, întâlnirea cu mica ei ucenică din cărucior...
Noi
ne-am distrat, însă episodul mi-a amintit de faptul că va veni o vreme când va trebui
să dau explicaţii, aşa cum am mai făcut-o acum mulţi ani cu cel mare. Ţiganii.
Sau rromii. Cum le spunem, cum reacţionăm la ei. Băiatul era mic (dar suficient
de mare cât să fi recepţionat termenul şi să-l fi asociat – în mod corect – cu
persoanele). Ei erau peste tot în jur. Eu, mamă singură. Incidental şi ulterior
legal. În mijloacele de transport în comun, se trezea fi-miu să-mi arate
"minunea". Mi-era frică – o spun cinstit – să nu mi-o iau (persoanele
despre care spun rareori umblă singure şi sunt destul de "sensibile",
se ştie! Iar eu – nevricoasă!). Aşa că l-am băgat în şedinţă cu explicaţia că
sunt doar nişte persoane cu pielea mai colorată decât a noastră. Nah! Atâta m-a
dus mintea atunci. Şi... a mers aşa multă vreme. Entuziasmul se potolise, totul
era în regulă.
Ajuns
în clasa întâi, copilul avea coleg un copil din ăsta, cu pielea mai colorată,
băiatul femeii de serviciu din şcoală. Cam greu de evitat, deh! Într-o zi îmi
povestea că doamna se supărase pentru o prostie făcută de cineva. "Cine a
făcut asta?", am întrebat curioasă. Copiii erau încă la început şi nu prea
îşi reţinuseră numele. "Maroul", a fost răspunsul lui. Am râs
sănătos. Nu doar atunci, ci şi de fiecare dată când am avut ocazia să povestesc
isprava. Am simţit că mi-am făcut treaba!
Să
vedem de data asta ce inspiraţie o să am! Aneeeeec!
Comentarii
Trimiteți un comentariu