De
ce a ajuns ursulețul ăsta de pluș cu care se joacă fi-mea să-mi amintească de
prima mea iubire, nu am să spun, pentru că asta e povestea altcuiva, nu a mea.
Am
să spun doar povestea mea, care vine de departe din timp.
Eram
la prima mea iubire şi credeţi-mă când spun că la 16 ani eram copil încă. Aşa
că să nu vă mire... Se apropia prima aniversare a prietenului meu (în calitate
de prieten al meu) şi normal că asta mă preocupa cu multă vreme înainte. Ce
cadou să-i iau? Şi cu ce? Era la puţin timp după ce Revoluţia din 1989 a dat
peste cap întreaga noastră lume şi începuseră să apară lucruri care înainte nu
erau, dar capitalismul era încă tânăr. Asta în ce privește dilema ”ce să iau?”.
Cât
despre ”cu ce?”, aveam puţini bani de buzunar. Doar ce primeam în ascuns de la
bunici. Cred că nu se obişnuia pe atunci să le dai, ca părinte, bani de buzunar
copiilor. Pen' ce? Ce să facă cu ei? Să-i cheltuiască? Hmmm! Ăsta era un
comportament foarte rău privit pe vremea aceea (mai ales, repet, în lipsă de
opțiuni). Sau poate doar în mediul meu?! Oricum, banii de la bunici reprezentau
o sumă uriaşă pentru mine (care altfel nu aveam acces la bani)... sau poate
doar pentru că erau primiţi pe ascuns... Sau pentru că neavând bani pe mână şi
neştiind cum să cheltui, plus că mult timp nici nu avusesem pe ce să cheltui,
păreau mulţi? Era, în acelaţi timp, o sumă foarte mică (paradoxal, știu) pentru
a-mi revolva nişte necesităţi care nu puteau fi rezolvate nici de către
părinţi. Cum ar fi o pereche de blugi... Începuseră peregrinările românilor
către turci şi veneau blugii (prespălaţi) valuri-valuri de acolo. Nu vă spun ce
depresii aveam din acest motiv! Cum mi se termina lumea gândindu-mă că eram nu
doar singura din clasă care nu avea blugi, ci singura din oraş, din lume!!!...
Deci
aveam o sumă oarecare de bani, 16 ani şi un prieten (de care eram foarte
îndrăgostită) de sărbătorit. Ce să iau? Mda, ştiu că toată lumea s-a prins: un
ursuleţ de pluş! Soooo cliché!!! Atâta m-a
dus mintea! Am spus doar că eram un copil... Ce dacă persoana cu pricina făcea
18 ani, adică tocmai ieşea, oficial, din vârsta copilăriei?! Era cadoul perfect
pentru că aşa l-am perceput eu!
Întâi
l-am ochit într-un boutique (aşa arătau magazinele capitaliste la vremea
aceea). Apoi am constatat că banii nu erau suficienţi (am spus eu că erau
mulți?). A urmat o perioadă destul de mare (noroc că mă apucasem de asta din
vreme!) de strâns diferenţa. Vizitele (la două săptămâni) la bunici au ajutat.
În timpul ăsta, verificam să nu mi se vândă ursuleţul, să rămân fără cadou. Se
pare că nu impresionase alte persoane, stătea acolo cuminte.
Când
l-am cumpărat, eram cel mai fericit om. Rezolvasem! Găsisem cadoul minunat
pentru cel care era mereu în gândul meu. Şi era aşa drăgălaş! Transferasem
asupra bietei jucării toată afecţiunea şi emoţia de care eram capabilă la acea
vârstă. Eram sigură că privind-o, el va înţelege cât de puternice erau
sentimentele mele pentru el, că mă va simţi alături de el tot timpul în care nu
puteam fi fizic acolo, cu el... Da, eram convinsă că va privi prin ochii de
năsturei coloraţi exact în sufletul meu. Să vadă. Să ştie. Acum aşteptam cu
nerăbdare ziua aniversării şi făceam tot felul se scenarii în minte despre cum
se va desfăşura momentul.
Ziua
cu pricina cădea într-o duminică. Asta nu era neapărat de bine. Pentru că fix
atunci era un sfârşit de săptămână de vizită la bunici. Vedeam cum mi se năruie
speranţele de a putea să-i dau cadoul de ziua lui. Însă dragostea e puternică
(so they say), aşa că am decis să nu cedez fără luptă. Trebuia să vorbesc cu
taică-meu, în calitatea lui de şofer al maşinii cu care familia făcea
deplasarea către origini. L-am rugat să ne întoarcem mai devreme duminică şi,
spre surprinderea mea, a fost de acord. Deci zeul dragostei exista şi veghea
asupra mea!
Duminică,
Ziua! Trepidam de la primele ore. Îi zoream pe toţi cei din jur. Constatam cu
uimire şi satisfacţie că taică-meu încă era de acord cu ce-i propusesem eu. (Nu
fiindcă îl rugasem, ci avea el motivele lui, dar asta e altă poveste şi oricum
nu conta.) Făcut bagaje, încărcat maşina cu bunătăţi de la bunici, calc-o,
tati! Ajuns acasă, lăsat bagaje, înfăşcat cadou, luat la picior oraşul până în
capătul celălalt, unde prietenul meu locuia cu chirie. Cred că am scos cel mai
bun timp al meu pe traseul respectiv, şi vă asigur că traseul în făceam zilnic
de două ori, către şcoală și înapoi, uneori, deci, în întârziere (mai ales
dis-dă-morning!).
Am
bătut emoţionată la uşa lui şi i-am sărit în braţe când a deschis. Era somnoros
(şi nu mi s-a părut ciudat, era duminică după-amiaza). Îmbrăţişarea lui era
caldă. Direct de sub păturică. M-a invitat înăuntru şi m-a rugat să-l scuz până
se spală pe ochi şi pe dinţi. A picat la fix! Cât timp el a intrat în baie, am pus
ursuleţul în dulap.
Când
a revenit în cameră, s-a mai învârtit niţel până să se ducă, în sfârşit, la
dulap şi să-l deschidă. Uimirea care i se citea pe chip în momentul ăla m-a uns
pe suflet. Un ursuleţ pufos şi alb îl privea fix în ochi. Dacă uşa ar fi fost
glisantă, şi-ar fi lovit nasurile unul de celălalt. Mi-a rămas în minte chipul
lui surprins (şi, evident, la vremea aceea am luat-o ca un semn de dragoste!)
şi probabil că va rămâne ca unul din momentele reuşite pe care le-am pus la
cale. Zic să rămân la asta, la amintirea unei surprize frumoase... în ciuda
faptului că era un ursuleţ de pluş poate mai potrivit pentru un copil (ca mine)
şi a faptului că îmbrăţisările noastre de atunci, deşi călduroase (de data asta
fără ajutorul păturicii), le-a însoţit cu cuvinte care anunţau altceva... Căci
printre sărutări, el a oftat profund, spunând: "Ce păcat că momentul în
care eu am făcut 18 ani m-a găsit în braţele altcuiva!". Am lăcrămat
alături de el, regretul pe care l-am simţit în vocea lui înfigându-mi-se adând
în suflet. Şi l-am strâns şi mai tare în braţe, cu şi mai mare drag, pentru că
tot ce am auzit atunci (deşi de înregistrat în memorie, s-a înregistrat, dovadă
fiind faptul că a ieșit la iveală mai târziu) a fost că şi-ar fi dorit să fie
cu mine în acel moment important pentru el.
Mult
mai târziu am înţeles... am auzit ce a spus de fapt. De-asta zic: să rămână
doar povestea ursuleţului alb de pluş cu care l-am surprins pe băiatul primei
mele iubiri!
Această
poveste o dedic adolescentei naive care am fost (muuuultă vreme).
Comentarii
Trimiteți un comentariu