Vinovații

N-aş fi vrut sa scriu despre tragedia de vineri, din clubul Collectiv. Încă stau şi mă holbez la taste şi mi-e greu să îmi adun puterile să spun ceva. Dar sunt lucruri pe care vreau să le spun, indiferent dacă le aude sau nu cineva, pentru că revolta mă îneacă şi mi se par de neconceput prostiile pe care le spun unii sau alţii cu acest prijlej nefericit.

Mulți au ales, ca întotdeauna, să creadă că de vină sunt morţii. Evident. Şi au început să-şi debiteze prostiile fără nici cel mai mic discernământ, scuipând cuvinte fără nici o legătură cu realitatea: satanişti, halloween, pedeapsă a lui Dumnezeu... Toate astea pot fi uşor desfiinţate şi nu pot să cred că ei nu ştiu asta:

1. Adunarea din club era legată de lansarea unui album, nu de halloween. Nu erau decoraţiuni specifice acestei serbări, nu era nimeni costumat pentru asta. Nici măcar data nu corespundea. 
2. Istoria e plină de cazuri de biserici care au ars, în unele situaţii cu victime. Un exemplu: "116 morţi într-un incendiu in biserică de Vinerea Mare". Şi în cazul ăsta au existat explicaţii neraţionale (gen blestem), dar credeam că noi, oamenii, fiinţe raţionale, putem mai mult de atât. În secolul ăsta... Nu? 
3. Un exerciţiu de imaginaţie: dacă era vorba de lansarea unui album de muzică folk, de exemplu, cu cântece de dragoste, nu era acelaşi lucru? Nu ar fi fost la fel de grav? Putea fi chiar o aniversare, un majorat ceva. Martorii spun că au fost 4 artificii, nu cine ştie ce show pirotehnic. De la o artifică din tort putea să se aprindă focul la fel de bine. Într-un moment de neatenţie, de efuziune etc. Că doar nu s-a dus nimeni acolo cu gândul să fie atent la pericole...

Mai sunt şi alţii, mai ... să zicem îngăduitori (deși cuvântul ipocriți mi s-ar părea mai potrivit). Aceia care îndeamnă audienţa să fie atentă unde îşi petrece timpul liber, unde merge la distracţie. Desigur, în principiu, sunt de acord. Teoretic, de acasă, din faţa calculatorului, pot spune şi eu că aşa trebuie să faci... E ușor să faci pe deșteptul așa. Totuşi.... şi de aceea m-am hotărât să scriu. Subiectul ăsta m-a lovit de două ori: o dată ca adult (pe când se întâmpla grozăvia, eram la o aniversare, într-un lounge, dar putea fi un club) şi a doua oară ca mamă de adolescent, curând probabil bătător de cluburi cu prietenii.

Acum câţiva ani am mers cu un grup de prietene prin câteva cluburi, să dansăm. Nu cunoşteam deloc piaţa cluburilor, aşa că nu mă puteam exprima când se discuta subiectul "în ce club să mergem?". Aşa că mergeam unde hotărau prietenele mele. Aşa că nu aveam habar dacă acele cluburi aveau sau nu autorizaţie de funcţionare şi nu-ştiu-ce avize, absolut necesare pentru ca eu să fiu în siguranţă acolo. Şi sunt aproape sigură că nici ele nu aveau habar. Nu cred că verificase vreuna. Şi am intrat în acele cluburi. Eu, adult în toată firea, de treizeci şi ceva de ani, cu copil mic acasă, cum s-ar spune...

Ajunsă aici cu gândul, mi-am zis: "Dar e drept că nici nu am fost în asemenea locuri dezafectate precum clubul ăsta blestemat." Serios? Dacă mă gândesc mai bine... Hai să fiu sinceră până la capăt...

Am fost o dată într-un club din centru, pe lângă Hilton cred, într-un subsol. Coborai pe o scară melcată ca să ajungi în locul cu muzică şi dans. Mă întrebam atunci cum naiba se descurcă să iasă de acolo întregi cei care mai şi consumau câteva pahare de alcool. Şi mă mai întrebam și dacă nu cumva cei aflaţi jos se pot uita sub fusta fetelor de pe scară. (Am zis că sunt sinceră până la capăt.) Deci dacă stau să mă gândesc acum... cum ar fi ieşit toţi oamenii ăia de acolo în caz de vreo nenorocire gen incendiu?

Altă dată am fost într-un club pe Moşilor vechi. Nu-l ştiam şi fusesem invitată acolo la aniversarea unor prieteni. Când am ajuns la faţa locului, m-am infiorat când am văzut în ce stare de degradare era clădirea... Dezafectată. Părăsită. Dărâmată. La subsol, club! Ce să fi făcut? Să mă fi întors din cale, lăsându-mi prietena care mă invitase cu tot dragul să mă aştepte, primind, în schimb, din partea mea doar un sms cu "Clădirea arată prea rău, nu mă simt în siguranţă să intru. Mi-e teamă că aş putea muri sub dărâmături"? N-am făcut asta. Sunt de vină, nu?

La dracu, sunt de vină dacă văd un produs pe raft la supermarket şi îmi închipui că e comestibil??? (n-am zis sănătos, n-am zis necancerigen sau altele, da?) Sunt de vină dacă mă urc într-un autobuz şi presupun că acesta prezintă siguranţă pentru mine personal și pentru transportul public? Sunt de vină dacă beau apă de la o cişmea din parc şi îmi imaginez că nu e otrăvită? Sunt de vină dacă intru într-o clădire în care FUNCŢIONEAZĂ ceva şi îmi imaginez că nu va cădea pe mine?

Am citit un articol în care un adept al unei asemenea teorii (că trebuie să fim atenţi unde ne petrecem timpul liber) întreba publicul căruia i se adresa dacă ne-am lăsa copiii să meargă la Gradina Zoologică dacă animalele ar umbla libere, şi nu ar fi închise în cuşti. Ce prostie s-a gândit să spună ca să aibă impact!!! Păi dacă aş şti, nu i-aş lăsa. Dar dacă nu ştiu???

Şi cum ar fi să ştim dacă cluburile pe care le frecventăm au licenţă/autorizaţie/avizele necesare. De exemplu, mă duc într-o seară la un club şi când ajung în dreptul bodyguard-ului, îl întreb: "Bună seara! Aş vrea să intru să mă distrez în acest club. Dar înainte de asta aş vrea să ştiu dacă aveţi autorizaţie şi toate avizele în regulă." "Bună seara! ar răspunde acesta. Sigur că da. Puteţi să intraţi să verificaţi la biroul managerului, apoi vă aştept să vă întoarceţi să plătiţi biletul, dacă vă hotărâţi să rămâneţi." Cam aşa, nu? Sau poate asta e ficţiune curată şi mi-ar spune, de fapt, ceva de genul: "Vedeţi-vă, doamnă de drum (am gândit o variantă prea politicoasă?), sunt atâţia care vor să intre fără să ne ia la întrebări. Nu ţinem morţiş să vă avem clientă."

Şi dacă eu, adult, am fost în cluburi despre care nu ştiu cum funcţionau şi dacă eram în siguranţă în ele, mă gândesc la copii, la tinerii care ne pleacă din casă gătiţi nevoie mare, cu cheful de distracţie activat, cu nerăbdarea de a se vedea cu gaşca, cu iubita, de a se simţi că le aparţin într-un spaţiu în care pot să fie ei înşişi, plini de viaţa care li se aşterne înainte şi de dragoste... Îi sună prietenii şi le spun: "Hai, mă, în club!", "Unde?", "În ... (puneţi voi un nume, oricare)". Îşi anunţă părinţii... sau îi roagă, după cum sunt aceştia de "cooperanţi". Şi ei, părinţii, rămân acasă, în dâra de parfum lăsată în urmă de copilul lui frumos, încercând să alunge din minte gânduri precum: "Să nu se îmbete naibii pe acolo să nu mai ştie de el! Să nu se ia la bătaie cu alţii! Să nu păţească naibii ceva! Să nu facă vreun accident că se urcă prietenul lui beat la volan!" Acum, după această tragedie, un nou gând de groază se adaugă listei. Mi-e teamă şi să-l scriu, să-l gândesc... Cui îi trece prin cap să verifice autorizaţia de funcţionare şi avizele de tot soiul pe care un club ar trebui să le aibă?... Te gândeşti că dacă funcţionează, nu o face de capul lui, ci după nişte reguli, norme, legi.... nu ştiu, ceva CARE SĂ NE PROTEJEZE!

Îl ajutam zilele astea pe fi-miu să recupereze lecţiile pierdute, descifrându-i scrisul unei colege la materia "Educaţie tehnologică", lecţia despre protecţia consumatorului. Şi era un punct acolo care spunea că cetăţenii au dreptul să fie protejaţi. Ce anume i-a făcut pe toţi cei care se aflau în club în seara fatidică să îşi piardă acest drept??? Dacă aveau acest drept, stipulat de către organisme internaţionale, de ce sunt acum tot ei de vină??? Şi morţi...


Dumnezeu să aibă grijă de cei care au fost vineri în clubul Collectiv!