Brăduțul de Crăciun

           Am spus întotdeauna că nu sunt o îndemânatică, o manuală. Însă nu numai îndemânarea cred că e cea care îmi lipsește. Desigur, și lipsa exercițiului își spune cuvântul, dar dacă m-aș ocupa să o educ, poate că aș constata că nu sunt așa de împușcată în degete cum mă cred. De fapt ce îmi lipsește este răbdarea...

           În sprijinul acestei concluzii stau lucrurile adunate în dulapul meu (când eram la mama fată, că dup-aia am renunțat să mă mai apuc, deci să le mai adun) de-a lungul anilor: lucruri tricotate, cusute pe etamină, chiar câteva încercări croșetate – toate începute și nefinalizate, abandonate în diverse stadii de execuție.

          Și nici entuziasmul nu îmi lipsește sau aprecierea profundă pentru lucrurile făcute de mână, dovadă că acum am conturi pe breslo.ro si eatsy.com ca să mă minunez de lucrurile ce ies din mâinile pricepute ale unora.

Ce îmi lipsește este, cum spuneam, răbdarea. Nu am răbdare să fac lucruri din astea, manuale. De-aia nu terminam lucrurile pe care le începeam (acum nici nu le mai încep)... Nu era greu, însă mă plictiseam să fac atât de multă vreme același lucru. Când mă prindeam cum se face ceva, nu mai zăboveam multă vreme cu el. Și rămânea abandonat. Eu treceam mai departe...

În domeniul ăsta nu sunt nici la degetul cel mic al soră-mii. Ea e priceputa familiei. Din totdeauna a fost. Încă din liceu făcea bani (asta nu era un lucru așa de răspândit ca acum) confecționând materiale didactice pentru educatoare. Desena foarte frumos. Planșele ei cu scene din povești erau renumite. Apoi am văzut ieșind din mâinile ei diverse articole de îmbrăcăminte și accesorii. Într-o vreme făceam împreună (adică și eu pe lângă ea) bijuterii din ipsos (eram în primul an de facultate și le făceam pentru mine: pandantive legate cu șnur, în care sculptam litere japoneze).

Ceva ani mai târziu, sora mea s-a ocupat de costumele de serbare pentru fi-meu, când acesta era la grădiniță. Nu știu ce m-aș fi făcut la serbări fără ea. A urmat la rând nepoată-mea, evident. Rochița pe care i-a făcut-o din ziare pentru o serbare cu tematică legată de materiale reciclabile pare a unui designer de renume. Tot ea este inițiatoarea agendelor cu lipituri cu ajutorul cărora fiul meu a învățat să numească obiectele din lumea înconjurătoare (după modelul ei am făcut și eu pentru fi-mea și am pomenit despre asta aici).

Împung cu acul bucata de fetru verde, potrivesc zâmbărețul să stea cu capul drept (nu invers, cum mi-a ieșit prima dată) și cu gândul scormonesc prin istoria personală motivul acestei inconsistențe care m-a făcut să fiu acum doar admiratoarea lucrurilor deosebite făcute de mână. Dar... eu aici ce fac? Cum spuneam, împung cu acul. Deci și fac, nu doar admir. Și sunt sigură că voi termina (și mă voi lăuda cu ele. Deja am pus un preview pe Facebook, că nu m-am putut abține... Doar am spus că entuziasmul nu-mi lipsește!).

În apărarea onoarei mele, îmi amintesc alte câteva ocazii când m-am apucat și am și terminat (plus lăudat, evident! Dacă nu, o voi face acum.) diverse obiecte de lucru manual.

Cel mai tare o să mă laud cu satelitul. Am făcut cu fi-meu un satelit. Îi zicem așa, deși este o navă spațială. Îmi spusese șeful despre un site al NASA dedicat copiilor. Prezentau acolo mai multe modele de sateliți cu o poveste despre cum  să faci o replică. O să spuneți că e ușor să faci asta dacă ți se dă povestea mură în gură. Dar nu e așa. Pentru că lista de materiale necesare cuprindea chestii pe care nu aveam cum să le găsesc, cum ar fi acele ”marshmallow”, care americanilor le sunt foarte familiare dar la noi nu există. Așa că a trebuit să înlocuiesc materialele din listă cu lucruri similare, pe care le puteam găsi. M-am implicat foarte serios și mi-a făcut mare plăcere să fac asta, alături de băiatul meu (și o prietenă). Apoi am făcut poze cu produsul.

 Când era băiatul mai mic, mergeam cu el și cu o prietenă cu băieții ei la tot felul de activități. Unele dintre ele erau despre confecționat diverse obiecte. Atunci lucram alături de el, cot la cot. Îmi amintesc cum am confecționat împreună o imagine 3D din carton (ca în cărțile alea de copii). Am păstrat-o pe dulapul lui și am șters-o de praf multă vreme. La un moment dat cred că am aruncat-o, din păcate. Pentru el nu însemna mare lucru și s-a deteriorat. (Zicem așa, că ”s-a”, da?)

Pentru fată am făcut cărticica noastră cu lipituri din revistele lui mami, cea cu tanti Tupi. Iar acum – bradul de Crăciun din fetru.

Ce au în comun toate astea? Cum am reușit să nu abandonez, să păstrez entuziasmul până am terminat execuția lucrării? Poate că răspunsul stă tocmai în faptul că făceam ceva pentru copiii mei. Și în lumina asta, mobilizarea a fost alta. Răbdarea a crescut susținută de dragostea pentru ei, de dragul de a-i vedea atât de prinși și serioși în timpul lucrului și atât de fericiți de rezultat, la final. Sau poate m-am responsabilizat undeva la nivel subconștient, știind că sunt model pentru copilul meu. Sau poate m-am înțelepțit (a se citi îmbătrânit)...

Oricare ar fi răspunsul, muncind acum la bradul pentru fi-mea, îmi cântă inima de bucurie că acesta e abia începutul unei noi ere, în care voi ”crăftui” din nou, alături de tânăra speranță care doarme acum liniștită (foarte bine că doarme, ca să am timp să termin!) și nu știe ce îi pregătește mama cu drag. Îi sunt recunoscătoare pentru că mă face să trăiesc din nou bucuria de a împunge cu acul, tăia cu foarfeca, lipi, potrivi, desena, alege materiale potrivite etc.!

Le sunt recunoscătoare și prietenelor mele care m-au luat în serios înainte de a face eu însămi asta! Încrederea lor că eu pot face bradul de Crăciun din fetru, deși planul meu era să-l cumpăr gata făcut, m-a ambiționat și m-a deturnat din intenția mea rușinoasă. Și pentru asta le mulțumesc!

Îi sunt recunoscătoare și soțului meu, care mi-a cântat în strună, s-a lăsat molipsit, a făcut ”matrița”, a tăiat, mi-a ascultat ideile năstrușnice ce se nășteau pe parcurs și apoi nu m-a făcut să mă simt prost când ajungeam la concluzia că erau niște idei să le zicem nepotrivite, m-a sfătuit și m-a ajutat să termin proiectul.

Povestea bradului de Crăciun la care meșteresc începe cu o poză văzută pe Facebook, pe marginea căreia am povestit cu prietenele și soțul. M-a atras ideea ca fata mea să aibă un brad numai al ei, pe care să-l poată împodobi cum vrea ea și de câte ori vrea ea (pentru că împodobitul bradului în sine e amuzant și e păcat că se face doar o dată pe an), să-l poată manipula singură și în siguranță. Când am văzut că prietenele mele chiar credeau că eu (pot să) fac așa ceva (nu doar mă minunez și caut să cumpăr), am început să planific acțiunea, să caut materialele, să fac comandă, să alerg la mercerie (de două ori!!!), să mă gândesc la soluții etc. Mai greu a fost cu purcesul la muncă, pentru că lipsa de timp pe care o invocasem de la început nu era invenție. Am profitat de somnul fetei de prânz, am sărit peste masa mea de prânz ca să câștig timp, am făcut drumuri, am împuiat capul soțului și l-am mobilizat și pe el, mi-am împuns degetele cu acul, mi-am învinețit degetele tăind cu foarfeca materiale groase... tot tacâmul. Dar sunt fericită!

Două zile și 24 de împunsături cu acul mai târziu, brăduțul de fetru al fetei este gata, predat beneficiarului, împodobit, cu podoabele numărate de mai multe ori în mai multe feluri (unu, doi, tei, cici, sate, ot, noo, dețeeee!!!), instalat și gata să reluăm număratul și instalatul de câte ori vrea stăpâna lui.

Și este și primul brad care e gata la noi în casă, cu celălalt (luat de la piață) suntem în urmă puțin...