-
Haide, stingi tu lumina? (Acționarea butonului de la veioză îi face mare
plăcere și am profitat de câteva ori de aceasta pentru a crea o diversiune prin
care ea se trezea brusc în situația, provocată chiar de ea, de a se culca.
Dar...)
-
Nu.
-
Stinge mami lumina?
-
Nu.
-
Stai puțin. Nu trebuia să fie o întrebare. (Am citit eu undeva că nu e bine să
pui copiilor întrebări al căror răspuns s-ar putea să nu-ți placă.) Reformulez:
dacă nu stingi tu lumina, o sting eu.
Nici nu termin bine ce am de
zis, că mă lovește un căscat luuung. Și o lacrimă mare o ia la vale peste
pometele meu drept. Fata a observat-o și i-a semnalat prezența cu arătătorul
întins acuzator către ea.
- Da, o lacrimă. Îmi curg
lacrimile de somn. Hai sa facem nani!
Degetul înpunge în continuare
aerul care îl desparte de obrazul meu înlăcrimat.
- Când ne e somn și nu dormim,
ne curg lacrimile... Și când plângem curg lacrimi. (Doamne, de ce n-am tăcut?
Ah, știu! Am vrut să nu creez în mintea ei impresia că numai în cazul în care
ne e somn ne curg lacrimile. Mai ales că cealaltă situație – plânsul – e mult
mai prezentă în viața lor ca experiență. Mda, dar acum am stârnit o discuție
întreagă...)
- Bella hâ-hâ!
- Da, când plânge Anabella îi
curg lacrimi.
Am observat că de câte ori
vorbim despre plâns, dă exemplu pe oricine altcineva decât pe sine. Ca și cum
ea n-ar face d-astea...
- Ia zii si tu: lacrimi!
- Achimi! Hâ-hâ achimi!
- Da, când plângem, ne curg
lacrimi... Și muci. (Iar nu m-am putut abține. Adevărul științific, deh! Nu mă
lasă!)
- Muci. (Mda, pe ăsta îl zice
bine și îl știe de mai multă vreme...)
Și durează o vreme să recapitulăm
încă o dată și încă o dată și încă o dată despre cum curg lacrimi și muci când
plângem. Și cum plângea Annabella când i-a luat jucăria și îi curgeau lacrimi
și muci. Încerc să fac puțină dreptate bietei Annabella și îi amintesc de
faptul că și ea a plâns, chiar mai devreme. Și mami a luat un șervețel și i-a
șters lacrimile și nasul. Și repetăm și discuția asta de vreo trei ori. Și tot fac
eforturi s-o aduc către ce mă interesează pe mine, mai ales că de câte ori îmi
arunc ochii către ceas, mă apucă disperarea... Iar ne prinde ora 11...
- Și când ne e somn și nu dormim
ne curg lacrimi. Pentru că ne doare... somnul... Stingi tu lumina?
- Nu. (Iaaaaaar???)
- Atunci stinge mami lumina. Mă
înting peste ea, până la buton. Apăs hotărâtă, ea nu se revoltă.
Urmează a doua etapă: frecatul
în pat, pe perne, pe mine, pe lângă mine, luat bebe (păpușa) în brațe, ars una
lui mami cu bebe peste față, pus fundul pe fața lui mami, mutat perna la
capătul celălalt al patului, șoaptele disperate și repetate ale mamei ”închide
ochișorii”, lupta mamei cu propriul ei somn, adunat copilul de câteva ori din
poziții periculoase pe marginea patului, aranjat pernele la locul lor, pus
copilul cu capul pe pernă de mai multe ori, priviri dezolate către ceas,
mângîiat copil, întrebări (retorice, desigur) adresate instanțelor divine cu
privire la bafta asta a mea de a avea copii care se luptă (chiar corp la corp) cu
somnul... Așa ca mine acum...
Comentarii
Trimiteți un comentariu