Prietenie

În viaţa mea, am ajuns de multe ori în situaţii grele, dificil de dus, când am crezut că cineva are ceva cu mine, că trebuie să plătesc nişte păcate sau să învăţ nişte lecţii. Explicaţiile au fost diferite, în funcţie de vârstă, de capacitatea de cuprindere a evenimentelor din viaţa mea, de gradul de cunoaştere de sine la care am ajuns la un moment dat. Dar nu explicaţiile au contat. Adică nu foarte mult. Și nici cum am depășit acele momente nu a contat cel mai mult. Cel mai mult au contat oamenii pe care i-am avut alături de mine. Oricare cumpănă din viaţa mea - nu neapărat o situaţie de viaţă şi de moarte, ci o dificultate mai serioasă - a făcut ca numărul oamenilor adevăraţi din jurul meu, care mi-au devenit prieteni, să crească.

Chiar stau să mă gândesc dacă am vreun prieten pe care să-l fi "căpătat" la vreo distracţie, ceva... Nu-mi vine nimic de genul ăsta în minte. Pot, însă, enumera oricând oameni dragi mie care au intervenit în viaţa mea când mi-a fost greu. Și au rămas. Sau nu, dar timpul cât au fost alături de mine a fost special. Chiar dacă intervenţia lor in viaţa mea a fost punctuală și între timp au plecat, nu mă pot opri să nu-i iubesc. Pentru că în acel moment unic din viaţa mea, m-am simţit protejată avându-i alături. Poate acele persoane n-au făcut nimic special în acest sens, doar ... au fost. Asta nu pot uita!

Prietena cu vechimea cea mai mare, a cărei existenţă în viaţa mea se pierde undeva, în negura vremilor... am pierdut-o. S-a rătăcit undeva, pe drum. Ne-am rătăcit una de cealaltă. Cumva n-am sesizat că din niște copii frământaţi de tot felul de probleme, pe care numai una alteia ni le puteam împărtăşi, am devenit nişte adulţi chinuiţi de frustrări pe care n-am mai ştiut să le gestionăm. Le-am lăsat să se insinueze între noi şi la un moment dat ne-au explodat în faţă. Îmi pare rău pentru că s-a întâmplat asta, probabil că nu se putea altfel. Şi n-o urăsc deloc, deşi la un moment dat am vrut. Dar nu pot. A fost alături de mine toată copilăria şi o parte importantă din viaţa de adult. Niciodată nu ne ajungea timpul pentru câte aveam să ne spunem, să ne povestim. Timpul şi spaţiul se comprimau între noi. Am împărţit tot ce aveam (mai bine şi cu mai multă plăcere decât chiar cu propria-mi soră) şi ne-am înţeles nevoile... până la un punct. ACEL punct. Am nopţi în care o visez, în care suntem încă prietene... Dar în realitate așa ceva a devenit imposibil. Îi doresc fericire şi multă sănătate acolo unde e ea. Şi probabil o s-o iubesc întotdeauna, chiar dacă nu mai pot "trăi cu ea".

Liceul a fost un alt moment/loc de suferinţă pentru mine. Şi relaţiile de prietenie pe care le-am legat acolo au fost pe măsura "traumei" pe care am trăit-o: puternice! Locul a devenit suportabil pentru că am avut alături persoane care l-au făcut să fie așa. Nu mi-aş dori să retrăiesc liceul, dar dacă trebuie s-o fac, aş face-o alături de aceleaşi persoane. Pentru că aşa am devenit omul care sunt. Şi-mi place cum sunt (aşa, în mare...).

Facultatea, cu stressul de a mă afla într-un oraş străin, printre oameni necunoscuți, fără nici o persoană familiară pentru multă vreme și cu probleme de supraviețuire, mi-a adus alături o gaşcă de fete grozave, între care m-am simţit importantă, valoroasă. Fără ele mă simţeam atât de mică şi strivită de colegi, profesori, bucureşteni, metrou, troleibuze, tramvaie, clădiri enorme, cartiere uriașe, impersonale (așa cum s-au revelat la acel moment pentru mine). Fetele astea au fost familia mea departe de familie. Mi-au oferit adăpost la (mare) nevoie. M-au tratat ca și cum făceam parte din familia lor din totdeauna și lucrul ăsta a însemnat mult pentru mine într-o perioadă în care mă simteam a nimănui și aici, în București, dar și în orașul natal. Eram dezrădăcinată și ele au fost primele mele rădăcini aici, în București. Tot problemele locative (pe care le-am tot avut în facultate) mi-au mai adus o altă prietenă foarte dragă şi un mediu cald, familiar, fără de care probabil că m-aş fi întors acasă cu coada între picioare, abandonând ideea de a studia la facultate. Îi spun verișoară, mai mult pentru că o iubesc și o simt alături de sufletul meu decât pentru că s-a căsătorit cu vărul meu...

Primul meu job a fost ca angajată a unui patron actor-politician, care vroia să schimbe lumea... cu mine. Eu abia terminasem facultatea și nu înțelegeam nimic din politică. Și nici nu-mi plăcea. Eram pierdută. Noroc cu o fată pe care am găsit-o acolo, la locul de muncă, şi de care m-am legat sufleteşte pentru că e un om bun şi muncitor şi de drum lung. Ne-am gândit să schimbăm lumea noi două, neştiind că, de fapt, noi eram cele care ne schimbam, zi de zi. Pentru ea am fost prima (si, sper, ultima) dată martor la un divorţ (al ei) şi cu ajutorul ei am înşlelat prima (şi, promit, ultima) dată la un examen... Cine ar face asta pentru tine?

Divorţul meu, pierderea job-ului (care ajunsese o parte mult prea importantă din viaţa mea) mi-au alăturat alţi oameni dragi, pe al căror umăr mi-am lăsat lacrimile să curgă, de a căror mână m-am ţinut când m-am mai ştiut încotro s-o apuc, cu ai căror ochi am putut să văd dincolo de negura care mă cuprinsese, de al căror spate m-am sprijinit din când în când, să-mi trag sufletul şi să pun o clipă jos poverile pe care le căram după mine şi care mă cocoşau.

Naşterea primului copil şi a mamei din mine m-a năucit şi mi-a dat viața întreagă peste cap. Din nou a apărut persoana providenţială, care mă înţelegea pentru că era în aceeaşi situaţie ca mine. Era mai stăpână pe ea, mai informată, mai curajoasă, mai experimentată (și prin prisma meseriei, pentru că era asistentă) şi mi-a ghidat paşii în necunoscutul în care mă trezisem, precum bastonul unui nevăzător. Drumurile noastre s-au despărţit între timp, distanța fizică s-a impus, însă ea rămâne mereu acolo, în sufletul meu. Împingând alături de mine căruciorul pe străduțe, scormonind alături de copii în nisipul murdat din parc, alergând după ei printre leagăne...

Copilul meu și provocarea de a-l crește a fost premisa pentru ca alte persoane să-mi devină apropiate, în timp ce copiii noștri se jucau împreună, erau colegi de antrenament sau de grădiniță și școală mai târziu.

Când am născut al doilea copil am crezut că lucrurile vor fi simple de data asta. Aveam experiență și alături un soţ foarte implicat. Aveam mijloace de informare cât cuprinde (nu ca data trecută!) şi un întreg context mai bun, cu dragoste şi înţelegere. Şi credeam că asta va fi suficient ca să fac faţă. Dar totdeauna e loc de mai bine! Mereu se poate mai mult. Şi am parte de mai mult, de oameni minunați care îmi sunt alături şi pentru asta sunt foarte recunoscătoare.

Întâi a fost grupul de mămici care au născut în aceeași lună și an ca mine. A luat naștere pe un forum, încă de pe vremea când aşteptam să devenim mămici. Am crezut că e o copilărie, un mod de a-ți trece timpul (în perioada de gravidie și zăcut acasă cu burta în sus), dar s-a dovedit a fi mult mai mult. O comunitate care împărtăşeam acelaşi gen de griji şi probleme. Ne-am ținut de mână (virtual) și le-am trecut. Am "asistat" remotely la miracolele nașterii copilului/copiilor fiecăreia dintre noi. Comunitatea s-a mărit constant. Iar tehnologia modernă ne permite să ne trăim împreună copilăria minunilor noastre, simţind la unison colicile şi ragadele, toate puseele de creştere, primii paşi şi primele cuvinte, primul concediu şi primele zile la creşă, primele cucuie şi primele îmbolnăviri. Mă consider norocoasă să fac parte din această comunitate frumoasă de mămici grijulii până la exasperare, atente la copii până la răsfăţare şi dormice să rămână femei... până la epuizare.

Bomboana de pe colivă sunt mămicile mele din parc. Sunt ale mele pentru că le iubesc şi le respect pentru cât sunt de frumoase, de deștepte şi de... mămici, în general. Femei reale, cu soţi şi familie, cu joburi bune (asta vine la pachet cu "grele") şi prieteni, cu răspunderi şi obligaţii, cu vise şi speranţe. Mămici cu nopţi nedormite, în pantaloni plini de creta cu care au desenat pe jos în parc, alături de copil, cu radarul pornit tot timpul pentru că plodul poate ţăşni oricând de lângă ele (către aspersoarele pornite, către maşinuţele cu fise, către o jucărie interesantă din mâna altui copil sau către un copil care linge la locul de joacă o îngheţată delicioasă), cu buzunarele înţesate de şerveţele (uscate şi umede, de care vrei), cleme de păr, bucăţi de cretă, flaconul de făcut balonaşe, maşinuţe dezmembrate şi un ruj cu care îşi propun să se dea în lift, dar nu mai apucă, pentru că au o discuţie interesantă cu copilul despre becul aprins şi cel ars din lift... Mămici care se întreabă ce să mai gătească apetisant şi diversificat şi uşor pentru copilul lor, când să mai apuce să se epileze, ce jucărie stimulatoare să mai cumpere, ce cărţi să-i mai citească puiului, cum să-și dea oja semipermanentă jos fără să mai ajungă la salon (pentru că nu are când).

Mămicile mele sunt cele mai tari! Sunt femei inteligente şi mame foarte blânde. Mă gândesc adesea ce karmă oi fi avut în ziua în care le-am cunoscut (pe rând). Ce m-a făcut oare să o urmăresc cu privirea, admirativ, pe una dintre ele? O vedeam stând pe aceeaşi bancă din parc, alăptând fetiţa. Apoi, într-o zi, ne-am intersectat pe trecerea de pietoni şi m-a salutat. M-am dus acasă fericită şi i-am povestit soţului cu mult entuziasm (lumea unei proaspete mămici e foarte mică!) că tipa aia drăguţă m-a salutat. Nu-mi venea să cred că mă remarcase şi ea. Apoi, în altă zi, a intrat, pur şi simplu, în vorbă cu mine. Mi-a plăcut şi faptul că vorbea moldoveneşte, ceea ce-mi amintea de o altă prietenă dragă din Moldova, pe care o văd tot mai rar în ultima vreme și de care mi-e tare dor. Apoi le-am cunoscut şi pe celelalte două. Mergeam pe aleile parcului, patru cărucioare aliniate. Spre disperarea unor biciclişti. Este foarte important pentru mine sprijinul pe care l-am primit şi îl primesc în continuare fiind prietena acestor femei de ispravă! Mă gândesc uneori cu groază că puteau să fie altfel, nişte nesuferite pline de ele, genul care le ştie pe toate, întotdeauna, genul care îţi sare la beregată dacă ai alte convingeri decât ele sau mai ştiu eu ce gen... Cum s-o fi potrivit să avem aceleaşi concepţii despre lucrurile importante în viaţă? În mod special, despre copii. Asta şterge, probabil, dintre noi diferenţele de vârstă, de joburi, de experienţe de viaţă. De aceea le iubesc. Am să dezvălui un secret. În weekend, când soţul se mai oferă să meargă cu fata în parc ca eu să stau să mă odihnesc, îl refuz pentru că aş rata ocazia să mă văd cu fetele. Atunci ne strângem cu toate, pentru că între timp fiecare s-a întors la job şi ieşitul în parc în cursul săptămânii nu mai e posibil.

Nu prea apucăm să vorbim, copiii sunt încă la vârsta la care deşi se cunosc (şi ştiu chiar să se strige pe nume), nu se joacă împreună. Cel mai adesea suntem fiecare în alt colţ de parc, alergând după plodul personal. Unul vrea la ţăşnitoare, altul la maşinuţe, altul aleargă cu o tricicletă, altul vrea la tobogan. Din când în când, reuşim să îi momim să mergem la chioşc să dăm de mâncare porumbeilor. Copiii frământă în mâini bucata de pâine (sau adună bucăţele deja aruncate pe jos ca să le bage în propria lor gură), încearcă să prindă zburătoarele sau îşi smulg unul celuilalt o jucărie. Noi îi urmărim, ne agităm, sărim să salvăm sau să alinăm şi rareori apucăm să schimbăm o vorbă despre noi, despre ce mai facem şi cum ne mai simţim. Dar suntem acolo, împreună şi comunicăm fără cuvinte, doar aşa, fiind...

Lista oamenilor preţioşi pentru mine este mai mare, pentru că şi momentele dificile din viaţa mea sunt mai multe decât am apucat să menţionez şi încă vor mai fi. Și ea, lista, rămâne deschisă. Asta e partea frumoasă...

Mulțumesc, prietene dragi! Vă iubesc și vreau să-mi petrec și următorii ani alături de voi!

Sursa foto: http://friendshipdaywishesquotespics.com/happy-friendship-day-wishes-in-english-friendship-wishes-messages/amazing-friendship-day-wishes-quotes-images-wallpapers-photos-pictures-download/