Am
ratat anul trecut ”marea aniversare”, ”marea schimbarea de prefix” bla-bla. Și
nu numai pe a mea. Ci și pe a prietenei mele. Și nu din lipsă de respect sau
considerație, ci pentru că mintea mea nu era acolo. Încerc să mă revanșez, dar
e ca în bancul cu ursul: rana s-a vindecat, dar cea din suflet...
Spun
de mai multă vreme că nu înțeleg de ce să dăm semnificație lucrurilor care nu
au ele, intrinsecă, vreo semnificație. Și le dăm noi, arbitrar, una. Da’ să fie d-aia grea! Doar
așa, ca să ne producem suferință. D-aia grea. 40 it’s just a number! (Ca și
celelalte numere care urmează.) Ziua de naștere, e doar o zi! Și cum adică e
importantă asta doar pentru că e rotund numărul? Poate că mai memorabilă e abia
acum – un număr nerotund și chiar prim. Și dacă e important numărul doar pentru
că e rotund, de ce nu-mi amintesc nimic de la celelalte rotunde din viața mea (de
adult, măcar)?
Memorabil
a fost la 18. Nu pentru că deveneam adult, ci pentru că părinții au fost puși în
situația de a-mi face primul meu ”chef”. (Data calendaristică la care am apărut pe lume nu
m-a ajutat în copilărie, o singură dată mi-am mai făcut ziua, la bunici.) Și a
mai fost memorabil când mi-am făcut singură cheful, în facultate, departe de
casă și părinți, după legea mea. Cred că era la 21?... It was, as I said, just
a number! Memorabilă a fost și prima aniversare pe care am sărbătorit-o însărcinată
(tot pentru prima dată). Venise biata mama în București special pentru ziua mea
și îmi pregătise salată boeuf, că mă știa mare amatoare. Iar eu nu puteam nici
să mă uit la ea fără să-mi vină să vărs... Iar ea nu înțelegea... Nu-i spusesem
încă, deh.
Dar
să revin la aniversare. La asta. Nerotundă și primă. Ca dată în calendar, e
bună și ea, că-și mai amintesc prietenii de tine, pentru că altfel ar amâna
poate din nou telefonul ăla... sau invitația la cafea... (Știu și eu cum e, cu
toții suntem prinși în vâltoarea asta a vieții.) Altfel... e doar o zi
oarecare. Dacă n-ar fi urările, ar fi o zi ca oricare alta. Prin urmare, dacă
îmi faceți urări sau numai îmi dați de știre că însemn ceva (da’ să fie de
bine!) pentru voi, prieteni, în oricare altă zi, acea zi va deveni specială, ca
ziua mea de naștere. E, de exemplu, ziua
în care soțul meu vine de la piață cu sacoșa plină de bunătăți și cu un
buchet de flori pentru mine, fără motiv. Sau ziua în care, deși nu a ajuns
la timp, cu toate eforturile mele, cadoul pentru prietena mea i-a produs
bucurie. Sau ziua în care o altă prietenă m-a sunat să-mi spună că mă felicită
pentru blog, pentru că-i place ce citește. Sau ziua în care altă prietenă mi-a
scris pe Messenger că îmi citește postările cu cafeaua în față și parcă suntem
împreună, discutând, glumind... (Este exact ce-mi propusesem cu blogul!!!
Mulțumesc, dragi prietene!) Sau este ca ziua în care fi-meu mi-a spus că sunt o
mamă bună, deși nu mi-a spus de ce crede asta... Sau ziua în care mă văd cu o
prietenă și, deși nu (apucăm să) ne spunem mare lucru, sufletele noastre
vorbesc. E ca și cum n-am putea vedea și am pipăi, cu sufletul, să vedem dacă
persoana aia mai e lângă noi. Și constatând că este, răsuflăm ușurați, respirăm
adânc și ne umplem plămânii cu sentimentul de liniște și mergem mai departe,
siguri și hotărâți, pentru că știm că nu suntem singuri.
Cred
că asta e semnificația aniversării. Altfel anii... cine stă să-i numere? Și
pentru ce? Mă minunez singură cât de naiv gândesc încă lucrurile din jur, cât
de puerilă e imaginea mea despre lume (când citesc despre întortochelile minții
altora) și atunci, zău, ce sens are să mai număr anii? Îmi imaginam cândva că
atunci când voi fi adult, voi avea un soi de greutate în gândire, de gravitate,
de un-nu-știu-ce care să te facă sa-ți ridici pălăria cu respect. Eu nu simt
greutatea asta. (Dar mi-ar plăcea ca s-o simtă copiii mei, altfel îmi bat gura
de pomană.) Nu mă simt înțeleaptă... sau măcar înțelepțită (iau în continuare
țepe, ca un copil) și mă întreb dacă nu cumva sunt defectă undeva... Ceva legat
de gravitație pare că mă face să plutesc, încă, prin tărâmul tinereții fără
bătrânețe.
Cel
puțin așa simt... asta până vine următorul în ordine cronologică adult din
familie (după noi, părinții) cu prietena, care mă salută din ușă cu un
respectuos ”Bună ziua!”. Atunci brusc mă simt bătrână. O tanti. Aripile-mi sunt
tăiate brutal și sunt trântită cu fundul de pământ. Și îmi dau seama că, cel
puțin la acest moment al vieții mele, provocarea pentru mine este nu să mă
împac cu ridurile (mama natură mă ajută, e drept), părul albit (s-au inventat soluții
pentru problema asta) și diferite dureri de oase/articulații/organe sau mai
știu eu ce afecțiuni care intervin imediat ce pășești dincolo de 20... hai 25....bine,
30 de ani (și la care nu prea există soluții de rezolvare, ci doar măsuri
paliative). Mai greu este să mă împac cu ideea că sunt/devin o tanti. Pentru
asta... jur că n-am nevoie să țin socoteala anilor. E de ajuns să mă uit în
oglinda sufletului celorlalți. În orice zi, nu doar de ziua mea. Și dacă văd
ceva ce-mi convine, e foarte bine! Și dacă nu – totuna e, oricum n-am ce face.
Motivul
pentru care merită să sărbătoresc de ziua mea rămâne, cum spuneam, faptul că am
prieteni și oameni dragi care mă vor în viața lor. Pentru asta ridic o cupă
imaginară, plină de gânduri bune și mulțumiri tuturor acelora care se gândesc
(repet: de bine!) la mine în această zi sau în oricare alta! Fie că citesc aici
și află, fie că nu, eu tot le mulțumesc și sunt sigură că gândul meu îi găsește
oriunde, oricând! La mulți ani, prieteni! Să-mi trăiți, bine și frumos!
Comentarii
Trimiteți un comentariu