Ce ne-a adus vacanța de iarnă

N-am fost plecați nicăieri în această vacanță. E cam greu să mă vedeți pe mine dusă de acasă iarna sau făcând tumbe prin zăpadă / pe gheață (naturală sau nu) / pe pârtii etc. Sunt un Grinch al iernii, care pentru mine înseamnă frig, mâini-picioare înghețate, haine multe pe trupșoare de oameni / copii care încep să se miște ca niște roboței. Vrei să nu îngheți? Atunci renunți la mișcarea liberă! Vrei să te miști? Atunci mai bine stai în casă.

Deci n-am să mă laud cu cine știe ce fapte de arme precum schiat sau făcut oameni de zăpadă, dar multe altele le putem bifa!

Ce ne-a adus nouă vacanța de iarnă? Folosesc, în mod evident, pluralul mămicilor. Adică e vorba despre copil. De achizițiile fetei, cu care ne lăudăm, nah, ca orice părinți.

Cuvinte noi? O-ho-ho!!! O grămadă! S-a potrivit ca această etapă din viața fetei, în care ea și-a ”dat drumul la vorbă” să pice în perioada sărbătorilor de iarnă. Astfel că, pe lângă cuvinte care descriu activități zilnice, obiecte uzuale, fapte care se întâmplă zilnic în jurul nostru (și abia acum s-au ”copt” din punct de vedere lingvistic), avem o frumoasă colecție de cuvinte de sezon. Vorbesc despre cuvinte speciale, ca și perioada prin care am trecut: Moș Crăciun (cel zis ”Cutun”, că abia l-am descifrat), brad de Crăciun (”bad Cutun”), cadouri (și ele tot de Crăciun), coroniță, globulețe, beteală, luminițe, steluțe, îngerași, colinde, sanie, reni, zăpadă (”badă”), sacul greu (”tacu gheu”), împodobit... Ba chiar poate să completeze cuvintele din prima strofă a binecunoscutului cântec ”Moș Crăciun cu plete dalbe” (traducerea de la ”Cutun abe tutit”). E amuzant și, în același timp, nostalgic. Îmi amintește de faptul că, de un alt Crăciun din istorie (cea personală), l-am înregistrat pe fi-miu cântând această strofă (cred că el avea aproape 3 ani) și am pus înregistrarea ca sonerie la telefonul pe care-l aveam atunci. De câte ori suna, mă binedispuneam instant.

Nu doar vocabularul, ci și atitudinea a fost la nivel înalt. Încă de la începutul nebuniei de Crăciun m-a uimit impactul pe care l-a avut asupra copilului. De câte ori vedea pe stradă, în vitrinele magazinelor, băncilor, farmaciilor, restaurantelor vreo decorațiune cât de mică de Crăciun (și mulți s-au pregătit pentru venirea Moșului cu muuultă vreme înainte), o cuprindea un entuziasm molipsitor și striga în gura mare: ”Cutuuuun!”. Întâi mai timid, doar validându-i descoperirea, apoi tot mai molipsită de entuziasmul ei, am intrat în joc. Așa că strigam împreună: ”Crăciuuuun!”. După care, cuminte, venea explicația: ”Mami, asta este o coroniță de Crăciun!” sau ”Asta este beteală de Crăciun!”. Ca să fixăm noțiunile.

Toată distracția asta se întâmpla zilnic, pentru că în fiecare zi ieșeam afară iar ”Cutun” ajunsese să fie, în mod inevitabil, peste tot în jur. Chiar dacă traversam doar strada, spre parc. Acolo, pe alei, apăruseră diverse figurine (de plastic) de sezon: oameni de zăpadă, urși polari, îngerași, Moși Crăciuni, reni. Fiecare în parte era mângâiat (ajunseseră să fie chiar pupați, în ciuda protestelor mele), alintat, discutat etc. Urma apoi o porție de dans (adică legănat în stil rățoi, de la stânga spre dreapta și înapoi la stânga) pe ritmul colindelor care au răsunat în această perioadă în difuzoarele de la chioșcul din parc. Seara ne plimbam minunându-ne de frumusețea luminițelor de pe bulevard. În formă de steluțe sau de țurțuri care păreau a picura peste șirul de mașini ce se scurgea pe dedesubt, brăduți stilizați licărind jucăuș sau doar luminând blând bulevardul, sau ploile de steluțe care atârnau de pe crengile copacilor plini de ciori sau ghirlandele străjuind opulent stâlpii de iluminat public. Nu erau lucruri obișnuite și le-am primit și salutat ca atare.

Fiecare întoarcere acasă, apoi, presupunea din start un scurt pelerinaj la bradul împodobit de la intrarea restaurantului aflat la parterul blocului. Întâmpinat de la distanță cu strigăte de bucurie (”Badu Cutun! Badu Cutun!”), acesta trebuia vizitat, admirat, atins, povestit despre fiecare globuleț, beteală, luminiță, sub privirile suspicioase aruncate de către chelneri, pe geam. Urmau ghirlandele de la geamurile restaurantului, coronița de pe ușa cofetăriei de alături și luminițele atârnate la geamurile acesteia. Nu intram în bloc până nu făceam tot acest ritual. Când la avizierul blocului a apărut o felicitare cu urări de Crăciun din partea administrației cu o bucățică amărâtă de beteala sărbătorească atașată, a fost și ea inclusă în traseul ritualic.

Mă tot întreb ce semnificație or fi avut toate astea pentru copilul de (aproape) doi ani. Oare ea s-a molipsit de entuziasmul (mai mult sau mai puțin afișat) adulților? Pentru că noi sigur ne-am molipsit de entuziasmul ei... Să fi fost schimbarea bruscă la față a cartierului, a orașului cea care a stârnit bucuria asta la ea? Sau toată această sclipicioșenie caracteristică sărbătorilor de iarnă declanșează, cumva, o stare emoțională euforică și sufletul copilului începe să arunce și el, în jur, sclipiri de bucurie sinceră, raze de sărbătoare în viața adulților din jur?...

Adevărul este că probabil părinții de copii mici sunt cei care simt cel mai acut Crăciunul ca sărbătoare. Dovezile sunt nenumărate și ușor de văzut în jurul nostru. De la sumele cheltuite pe cadouri la grija de a ”împacheta” întreaga sărbătoare într-o poveste frumoasă și credibilă pentru copiii lor. Nici un efort nu e prea mare! Închirierea (sau obligarea, după caz, a prietenilor sau altor rude pentru a juca rolul) unui Moș de Crăciun de ocazie, punerea la punct a unei întregi regii pentru momentul apariției acestuia, mobilizarea tuturor resurselor de creativitate disponibile (cum ar fi pentru realizarea de jucării și decorațiuni de sezon), armonizarea nevoilor și sentimentelor proprii (trecând elegant peste traumele suferite la aflarea adevărului despre existența moșului) la cele ale copiilor, din dorința de a le face viața mai bună, mai frumoasă. Pentru că, deși uneori poate nu ajungem acolo, asta ne propunem.