Cum
e să stai într-o după-amiază liniștită în fața ecranului să te delectezi cu o
frumoasă poveste? Nici măcar nu trebuie să fie de dragoste. Nici măcar
frumoasă. Sau nici măcar poveste. Doar un șir de poante care să-ți alunge din
minte alte preocupări pentru măcar 20 de minute... sau multiplu de 20 de minute,
dacă ești printre norocoșii care pot viziona chiar mai multe episoade. Cum e să
faci un maraton de o noapte cu serialul favorit? Nu mai știu nici măcar care e
favorit, că nu mai sunt la curent cu seriale apărute recent și nici nu știu
dacă au continuat cele pe care le urmăream cândva. Când m-am întâlnit
accidental cu vreo secvență care părea promițătoare, mi-am propus să o rețin,
am făcut câteva asocieri și repetări în gând, dar – surpriza! – am uitat tot.
Dacă mă puneți în fața posibilității de a urmări ceva acum, n-aș ști să aleg un
nume. Așa că cel mai probabil ocazia asta nesperată o voi pierde... Deci...
bine că nu vine, ca să nu am ce pierde!
Nu
sunt un cinefil adevărat. Privesc filmele ca o modalitate de a mă relaxa, de a
uita de ale mele. Povești credibile, scene din viața oamenilor ca mine sau
povești incredibile, dar spuse frumos, care mă fură în ele și mă fac să-mi doresc
(și, într-o oarecare măsură, să o și trăiesc) magia... Fie că mă pun pe gânduri
și îmi ridică întrebări care mă urmăresc apoi câteva zile (oare îmi permit așa
ceva?) sau le uit subiectul imediat ce pun capul pe pernă, le iubesc! Și visez la
ele mai mult decât apuc să le vizionez acum, în această perioadă a vieții mele.
Când
eram mică nu reușeam să o înțeleg pe maică-mea. Mereu adormea în timpul
filmului. Programul la televizor (această minune a tehnicii) era de (doar) 2
ore pe zi, seara, de la 8 la 10 și în acest interval reușeau uneori să
strecoare și câte un film sau episod dintr-un serial (îmi amintesc, de exemplu,
”Ambulanța”... și muzica lui de generic). Era un eveniment, îl așteptam cu
sufletul la gură și devoram (cam) orice ne dădeau cei care conduceau atunci
televiziunea (singurul post, singura televiziune, singura opțiune - greu de
crezut acum, ha?)... sau țara? Îmi amintesc foarte clar scena: taică-meu stătea
în fotoliu, maică-mea pe canapea. Eu și soră-mea ne luptam să ocupăm un loc
lângă ea (a se citi: pe ea). Fie cu capul în poala ei, fie pe jos, la
picioarele canapelei, fie tot pe canapea, cu spatele sprijinit de gambele ei.
Asta era prima etapa: găsirea locului cel mai bun (cine pierdea locul cel bun,
stătea în locul mai puțin bun, fiind lipsit de căldură umană – celălalt
fotoliu). Abia apoi venea povestea de pe ecran. Abia apucam să ne scufundăm în
intriga acesteia, că o simțeam pe mama adormită. Aluneca ușor într-un tărâm în
care probabil povara de pe umeri i se mai ușura. Uneori nu o lăsa ușor. Tresărea
și mai arunca un ochi la filmul vieții ei. Cum putea? Când era atât de
interesant să devii martorul vieții altora, să călătorești virtual prin locuri
minunate, să fii părtaș la fapte mărețe... Mama respira rar, neimpresionată și
probabil cu picioarele amorțite sub greutatea capetelor noastre. Cum putea, pe
bune? Cum putea să n-o frământe a doua zi gândul că nu știa cum ieșise eroul
din încurcătură, cum se salvase, pe el sau lumea întreagă, cu cine se măritase
fata, cum se terminase confruntarea și, mai ales, cine câștigase?
Acum,
la vârsta asta, cu experiența de părinte (la dublu), cu serviciu, cu toate
efectele pe care le are asupra mea deprivarea cronică de somn plus tulburarea
mea (pe numele ei ”dereglare de ritm circadian”), am ajuns să... adorm la film,
băgându-mi picioarele în ea de poveste și de magie. Nu, nu mă fură, tot nu
reușesc performanța asta. Pur și simplu trebuie să fac asta pentru că sunt prea
multe orele de trezie cărora trebuie să le fac față.
Am
înțeles, astfel, că... nu ajungi să adormi la filme pentru că vrei sau pentru
că nu îți plac filmele. Iată-mă în rolul mamei mele! Și nu vă spun cât mă
macină exact întrebările despre care pomeneam mai sus. De cele mai multe ori
(trebuie să) adorm după ce apuc să văd câteva secvențe dintr-un film (în timp
ce mă cremuiesc de seară) la care se uită soțul meu și mă enervează că nu văd
tot. (Ce-a fost cu faza aia? Cine
epersonajul ăsta atât de arogant? Oare o să pățească ceva pentru
obrăznicia pe care a spus-o? Cine l-o fi bătut pe ăsta așa de rău? Uite
săraca... o fi pe moarte de arată așa rău? Oare o să-l găsească pe cel pe care
îl caută? Cum or să scape din treaba asta? Etc. Etc.) Chiar dacă filmul e o
tâmpenie (îți cam dai seama din câteva secvențe), cum să nu apuc să văd cum a
gândit regizorul până la capăt tâmpenia cu pricina? Am fost pe punctul să zic
că filmele de groază fac excepție, însă nu e așa. Chiar și unele dintre acestea
îmi stârnesc curiozitatea (deși îmi doresc să mă protejez pentru puținele ore
pe care apuc să le dorm, să nu le petrec fugind de căpcăuni).
Pentru
că unele filme chiar merită văzute și pentru că sunt și eu om și-mi doresc să
le văd, soluția a fost să le înregistrez (DVR cred că se cheamă unealta) sau să
le descarc de pe internet și să le văd când pot. Adică în decurs de 2-3-4 zile,
nu neapărat consecutive, de stai întâi să te gândești ”La ce film începusem noi
să ne uităm?”, apoi să îți încordezi memoria să-ți amintești cine sunt și ce au
făcut personajele până în punctul în care le-ai lăsat ultima dată, și eventual
poți face asta în timp ce derulezi până la momentul ultimei întreruperi. Apoi
mai vezi o bucată și mai oprești o dată înainte de terminarea filmului, oftând.
Varianta
hard-core este să mă uit la tot filmul și să suport consecințele (mai ales dacă
la această activitate nocturnă se adaugă și trezirile, tot nocturne, ale fi-mii
– ca un făcut, mereu are una în plus în seara în care eu mă culc mai târziu).
Așadar ”filmul” real arată așa: o dimineață care pornește greu, cu ignorarea
alarmelor telefonului, cu plecarea de acasă în trombă, cu rochia neîncheiată la
spate (era doar un nasture, da?), fondul de ten aplicat numai pe jumătate de
față și rujul întins rapid în lift, nemâncată (deci alte minute în plus vor fi
pierdute la Mega Image pentru un sandviș - și tocmai atunci li se decuplează și
lor dispozitivul de plată online), semnând în condică la o oră care face să-mi
roșească obrajii de rușine, mai pierzând încă o oră să-mi revin cu o cafea
(plus sandvișul de la Mega) și apoi citind la nesfârșit același pasaj
introductiv din documentul la care trebuie să lucrez, nereușind să-i pătrund
sensul decât undeva pe la prânz...
Se
putea face altfel? Păi nu prea. M-a întrebat soțul la un moment dat: ”Oprim
aici?”. ”Nuuuu, stai să vedem ce a primit în cutie.” Și uite așa, după ce
femeia a deschis cutia, am stat să probeze bocancii, apoi să văd dacă aceștia
i-au ușurat într-adevăr drumul, cum i se promisese, și uite că tipul, Greg, a
renunțat pe parcurs, dar ea nu, merge mai departe. Pentru că femeile au
anduranță. Și care era miza călătoriei? Păi stai să văd, că altfel nu are sens
tot chinul ăsta al ei, auto-impus. Și al meu, deopotrivă. Și oricum, drumul
eroinei e presărat cu secvențe care ne duc în urmă, pentru a explica diverse
acțiuni și gânduri ale ei din prezent. Cum să întrerup vizionarea? O să uit
toate amănuntele astea, o să pierd starea de grație pe care regizorul s-a
străduit să mi-o creeze, o să scap sensul...
Încerc
să scurtez cu ce se mai poate scurta: partea de generic. Dar tot trebuie să
facem o scurtă dezbatere în pat, cu lumina stinsă... eu despre sentimentele pe
care mi le-a trezit filmul (iau de bună povestea, ca și cum ar fi reală), soțul
despre mijloacele artistice folosite de către regizor, jocul actorilor și
meritele scenariștilor. Mi-e frică să mă uit la ceas și mă gândesc cu inima
strânsă la ziua de mâine. Pardon, de azi. Care a început deja de... Soțul
declamă: ”2 e noul 10!” și în secunda următoare aud scâncete din camera fetei.
V-am spus eu? Are un fel de radar care o ajută să detecteze cele mai
nepotrivite momente să aibă nevoi, dorințe, mofturi. Copilul mic e mutat în
patul conjugal și urmează negocierea (vrea lapte, ba nu, apă; vrea în brațe;
vrea cartea cu Bob) care să ducă la re-adormirea fetei și (în sfârșit)
adormirea părinților.
Așa
a ajuns vizionarea filmelor să devină din metodă de relaxare, una tortură!
Uuuuuf!
Comentarii
Trimiteți un comentariu