Aseară
târziu am văzut pe facebook o imagine care spunea ”Copile de 12 ani, ziua ta
este de 1 iunie, nu de 14 februarie!”. Era, oricum, prea târziu... Adică
momentul la care eu am văzut-o... Și oricum nu contează pentru că autorul pare
să nu fie la curent cu faptul că 12 ani este momentul la care s-a ”mutat” mai
nou (în ultimii ani, adică) debutul adolescenței.
Cum
eu sunt la curent cu această modificare, în mod evident am avut parte de
”acțiune” în acest weekend al dragostei (declarative). După cum urmează: în
seara zilei de 13 februarie am luat la cunoștință că fiul meu e îndrăgostit de
o fată ”mai mare”. După care a adus o rectificare necesară: și de încă una, de
aceeași vârstă. Se pare că nu avea vreo dilemă legată de numărul adoratelor, ci
mai degrabă diferența de vârstă față de prima părea să îi ridice probleme. N-am
apucat să compilez prea mult, că a doua zi același (că n-am altul) fi-miu se
declara iremediabil și zgomotos îndrăgostit. Eu am înțeles că de alta, dar nu
știu sigur pentru că în nici unul dintre cazuri nu s-au pronunțat nume. Mai
mult decât atât, în doua zi atenția a fost rapid redirecționată către
următoarea dilemă: ”De ce le place fetelor Titanic?”. Era vorba despre film,
desigur.
N-am
dat un răspuns, pentru că m-am lansat într-o tiradă de întrebări legate de
formularea enunțului: ”Câte fete ai întrebat ca să poți face această
generalizare? Numărul ăsta crezi că înseamnă că vorbim despre întreaga
populație feminină? Dar pe băieți, i-ai întrebat dacă le place? Poate că și lor
le place în egală măsură, de ce să dai o conotație misogină unei asemenea
concluzii?” și așa mai departe. Și am desăvârșit demersul meu didactic (din
păcate, trebuie să-mi recunosc această slăbiciune) cu: ”Dar tu ai văzut
filmul?”. Nu-l văzuse. Încă. Însă era hotărât s-o facă pentru că PRO TV-ul
tocmai îl avea în grilă în seara respectivă. Și atunci aflu de la fi-miu o
informație pe care n-o știam: la PRO TV ”Titanic” de Valentine’s Day e ca ”Singur
acasă” de Crăciun! Uite asta îmi scăpase de când nu am mai putut să vizionez
programele de TV în general (busy-busy), dar mai ales de când am renunțat să
mai urmăresc filmele (blockbuster, de acțiune, cu sânge pe pereți, cu
morți-nemorți etc.) de la PRO TV.
O
clipă am evaluat în gând șansele de a viziona împreună cu el fimul, ca să putem
discuta apoi pe marginea dilemei lui. Dacă aș fi reușit să adorm fata destul de
repede, având în vedere lungimea filmului și mai ales, a pauzelor publicitare
de la televiziunea în cauză, aș mai fi prins suficient de mult din acțiune. Dar
nu mă atrăgea deloc ideea. Asta însemna, din start, că fi-miu n-are dreptate.
(Ce? Eu nu sunt fată?) Și m-am pomenit ”filozofând” asupra chestiunii în cauză.
Că
nu-mi place e mult spus, desigur. Dar nu-mi doream să-l văd. De ce să nu-mi
doresc să revăd o poveste de dragoste ca cea din Titanic? Pentru că e o
dragoste sublimată în lipsa unuia dintre personajele ei principale: bărbatul. O
listă scurtă pentru care povestea este nerealistă (pentru mine) și, totodată,
ușor de idealizat (pentru personajul supraviețuitor):
- Jack și Rose nu
s-au cunoscut în toată splendoarea ființelor lor. El e fermecător în
romantismul, optimismul, obrăznicia și libertatea lui. Dar poate că atunci când
ești cu un asemenea om, nu-ți pică bine să fie mereu așa dispus să riște, să se
distreze ”despite all”, să încalce reguli care să pună și pe ai lui în pericol.
(Nu pot s-o numesc, dar sunt convinsă că există o încadrare psihiatrică pentru
persoane care se manifestă așa...) Iar ea, și ea pare fermecătoare în curajul
pe care îl arată sfidându-i pe ai ei, cei din mijlocul cărora provine, al căror
aer l-a respirat dintotdeauna, al căror bani ăi cumpără rochiile frumoase,
fondul de ten care îi face obrajii strălucitori, siguranța de sine cu care se
mișcă în lume. Dar cât e de dispusă să renunțe la privilegiile cu care a fost
crescută? O lună, un an?
- Jack și Rose nu
au avut ocazia să locuiască împreună. Adică n-au împărțit (la propriu și la
figurat) un spațiu: unde își ține el șosetele, unde își așează ea
cosmeticalele, care e partea de pat a fiecăruia, cine are dreptul (și în baza a
ce) la mai multă pătură noaptea, de ce să țină jachetele în dulap și nu la
cuierul din hol, pe ce parte se derulează hârtia igienică, de ce să nu intre în
camera unde tocmai s-a spălat pe jos și nu s-a uscat, de ce să se spele cu
aceeași pastă de dinți dacă fiecare preferă altă marcă, de ce ei nu-i place
peștele și spanacul iar lui salata de vinete și cafeaua.... Negociere și
compromis - concepte pe care cele două personaje din film nu au avut ocazia să
le pună în practică. (Deși finalul ne-fericit indică totuși o negociere și mai
ales un compromis: ”Mai bine mor eu! Iar tu o să mă plângi și o să mă iubești
toată viața!”)
- Jack și Rose nu
au crescut copii împreună. Oricine știe acum că asta e piatra de încercare a
familiilor. Poate cândva era altfel (măcar parțial), datorită implicării
comunității, familiei extinse (copiii erau crescuți de frații mai mari) etc.
Acum sunt cei doi soți și frustrările lor. Iar între ei, fără nici un rol în
întărirea relației de cuplu (ba uneori din contră), sunt bona sau creșa sau
grădinița. Arareori o bunică. Fiecare dintre astea crește (nu scade) numărul
situațiilor de raportare diferită la realitate, de implicare în consecință și
astfel, sunt generatoare de suferintă de o parte sau alta, în funcție de cine a
ieșit în pierdere în disputa respectivă.
- Jack și Rose nu
au împărțit / distribuit împreună finanțele familiei. Ce să mai zic aici? Ea
bogată, el sărac. Ușor să-ți imaginezi că asta nu stă în calea dragostei când
singura preocupare este cum să petreci mai mult timp iubindu-te pe vas. Adică nici
unul dintre ei nu a trebuit să se ducă la serviciu, nici unul nu a trebuit
să-și caute un serviciu care să le permită un trai mai bun lor și mai ales copiilor,
nici unul nu a rămas șomer, pradă, astfel depresiei și obiect al exasperării
celuilalt, care a fost nevoit să preia tot greul financiar al familiei.
- Jack si Rose nu
s-au certat. Și nu pentru că unele cupluri se iubesc atît de mult încât nu au
asemenea experiențe. În toată viața lor. N-am auzit de astfel de cazuri și până
nu li se dovedește existența, aleg să merg pe varianta că nu există. Prin
urmare, cuplurile trebuie să facă față pietrelor de încercare pe care le numim
certuri. (Sau nu.)
- Jack și Rose nu
au petrecut sărbătorile împreună cu familiile lor. ”Ai tăi sau ai mei?” devine
în viața reală un subiect de dezbatere și chiar luptă de putere. Și nu
întotdeauna câștigă familia unde se gătește cel mai bine și membrii ei
(naturali sau prin alianță) sunt tratați bine. Sau unde distracția e cea mai
mare...
- Jack și Rose nu
au îmbătrânit împreună. Nu și-au suportat unul altuia micile sau marile
defecte, zi de zi, an de an. Nu au trecut împreună prin boli care să le
modifice nu doar stilul de viață, dar și personalitatea. Nu au avut ocazia
să-și iubească ridurile apărute, burțile lăsate, durerile de spate, schimbările
de dispoziție de la menstruație, valurile de hormoni pre și post nașteri, tusea
rămasă moștenire din vremurile de fumat șerpește, bufeurile de menopauză,
ieșirile nervoase din te miri ce, pierderile de memorie. Pe scurt, nu au trăit
împreună îmbătrânirea, cu toate problemele și suferințele (fizice și emoționale)
pe care aceasta le aduce. Pentru fiecare dintre ei.
În
fapt, el moare (tragic!) salvând-o pe ea (eroic!). Deci a scăpat de toate (cele
înșirate mai sus) și a rămas veșnic în amintirea ei (și a noastră, cu ajutotul
fimului) ca fiind iubitul perfect, dragostea cea mare, neatinsă de aripa
obișnuinței și neumbrită de neajunsurile vieții de zi cu zi. Frumoasă ieșire,
nu? S-a scos tipul!
Titanic
nu e numai o poveste de dragoste, deși ea este miezul în jurul căruia s-au țesut
toate celelalte întâmplări, pretextul pentru a spune (și) o altă poveste.
Momentul Titanic este unul dramatic în istoria omenirii, care a însemnat multe
vieți omenești pierdute. Și (nici) asta nu face filmul mai dezirabil de a fi
revăzut.
Așadar,
încercând să lămuresc de ce fetelor le place ”Titanic”, n-am reușit decât să
identific motivele pentru care nu-mi place mie.
Disclaimer:
Aceasta nu este o recenzie de film. Sigur v-ați prins deja! Și nici nu sunt un
fel de Grinch al Zilei Îndrăgostiților. (Să spună colegii mei de birou: le-am
dat o idee de cadou pentru soții/prietene. Fără s-o ceară!) Ca dovadă, vă
doresc la cât mai multe declarații de dragoste! Pentru că sunt importante. Și
mai utile decât o moarte eroică...
Comentarii
Trimiteți un comentariu