O
poveste banală: o profesoară organizează împreună cu o clasă de elevi de-ai ei un
eveniment extra-școlar. Povestea, însă, poate că e banală în altă țară, în alte
vremuri. La noi deja a devenit o utopie. De unde stau eu, cel puțin, așa se văd
lucrurile. Și am să explic (dacă mai e nevoie) de ce.
Pentru
început, m-a mirat inițiativa venită din partea unui profesor care nu e
diriginte la acea clasă. Deci nici o obligație ”contractuală” sau morală (haha!).
Ia să mă gândesc dacă am auzit despre asemenea situații... Hmmm, nu! N-am
auzit, dar dacă cineva știe, am să mă bucur că mai există asemenea ”nebuni”.
Spun
nebuni, pentru că de nebunie este vorba, dar nu acea nebunie explicată ca ”pierdere
a judecății” sau ”lipsă a judecății drepte” (definiții furnizate de către
dexonline.ro), ci din contră, o prezență a unei judecăți (mai mult decât)
drepte care devine, însă, ciudată, bizară, ieșită din comun tocmai prin faptul
că a dispărut la ceilalți...
Nebunia
asta, cum spuneam, este cu atât mai mare cu cât evenimentul este organizat într-o
sâmbătă. Adică în timpul ei liber, de om al muncii care are dreptul la o
săptămână de lucru de 5 zile și două zile libere. Nu, nici asta nu e suficient
(de bine). E mai mult de atât. Sâmbătă cu pricina este chiar prima zi de
vacanță. Vacanță! Vacanța pentru elevi și profesori. Ei? Sună alienat, nu?
Femeia asta n-are și ea o ciorbă de făcut? Niște copii de fugărit prin parc? Un
soț de dezmierdat? O dupa-amiază leneșă de bifat, din aia în care să stea numai
în pijama, în fața televizorului până o mână foamea spre frigider, de unde să
înhațe niște răcituri de sendvișuri?
Ciudățenia
nu se sfârșește aici. Care e treaba cu evenimentul ăsta? O fi vreunul din ăla care
să dea bine la dosarul ei pentru salariul de merit sau de grad sau mai știu eu ce
dosar care să-i aducă femeii vreun folos de orice fel? Deloc. Este o întâlnire
amicală, la un suc, într-o cafenea a unei librării, în cadrul căreia elevii (împreună cu ”doamna”)
să confecționeze felicitări. Nu v-am spus că doamna este profesoară de
biologie, nu? Adică nu de ”Lucru manual” (nici nu știu dacă mai există materia
asta, nu cred c-am mai auzit-o pomenită). Iar felicitările... nu sunt un pretext
pentru a-i determina pe copii să învețe biologia cu ajutorul florilor presate
sau doar desenate. Felicitările sunt pentru... apropiatul Sfânt Valentin. Adică
– din nou precizez – nu pentru vreun eveniment creștinesc, înscris în
calendarul luptei pentru, eventual, a avea câte o oră de religie în fiecare zi a
săptămânii. Nu. Vorbim despre o sărbătoare păgână, odioasă, comercială,
importată, fără nici o justificare creștină sau de tradiție, fără nici o
importanță educativă.
Oare
așa să fie? Zic de treaba cu importanța educativă...
Eu
personal am fost impresionată. (De-aia scriu despre asta acum.) De întreg
contextul. Poate și pentru că sunt eu usor impresionabilă, dar mai ales pentru
că de un an jumate de când ”avem” dirigintă, nu am auzit ca aceasta să fi făcut
ceva pentru elevii ei, ceva ce să nu intre în fișa postului, ceva care să vină
din sufletul ei pentru sufletul lor. Desigur, am auzit de una (profă) pe
jumătate ”nebună” (în contextul explicat mai sus), care încă își dorește să
facă excursii pentru că așa îi place ei, să facă excursii în țară cu elevii.
Asta în condițiile în care am auzit că mai toți cei care se îndeletniceau cu
așa ceva au renunțat în ultimii ani din cauza unor condiții draconice impuse de
către minister pentru asemenea acțiuni (cică se întocmesc niște dosare
impozante, cu luat de semnături de la multă lume, aprobări etc.). Respect
pentru doamna de geografie! Pentru că da, e profesoară de geogra și, cumva,
asta se leagă logic cu plăcerea ei pentru ”plimbat” prin țară. Dar – ghinion:
doamna de geogra a născut recent! Adică ghinion pentru noi, că am rămas fără
această gură de oxigen, această umbră de interes real pentru meserie în tot circul
în care s-a transformat învățământul de azi. Până revine ea, ajungem la
liceu...
Deci
cum să nu fiu impresionată de povestea cu doamna de biologie? Aflu de la fi-miu
că face diverse alte acțiuni și cu celelalte clase la care are ore. Pentru că,
spune ea, ora de clasă și pauzele nu-i permit să-și cunoască elevii... Așa că a
decis să nu renunțe la acest aspect important al relației cu aceștia, chiar
dacă asta înseamnă s-o facă pe timpul și pe banii (ăia puțini, cum știm) ei. (Adică
și-a plătit singură cafeaua sau ceaiul sau sucul consumat.)
Cum
reacționează copiii la dovada de interes pe care un profesor o arată față de ei
și preocupările lor? O plac, evident, vin toți la ”acțiunile” ei, cu mare
plăcere. Asta știu, pe scurt, tot din ce povestește fi-miu. Mai importantă
decât reacția absolut justificată a elevilor ei găsesc că este reacția unora ca
fi-miu, care nu este elevul ei. Pentru că doamna despre care vă spun este
profesoară la o clasă paralelă, unde fi-miu are prieteni. De la ei a aflat despre
întâlnirea de sâmbătă pentru confecționarea de felicitări pentru Sf. Valentin. Și
i-a rugat să intervină pentru el, să ceară voie profesoarei să participe și el.
Și doamna a fost de acord. Pentru data asta și pentru oricare altă dată
viitoare la care el ar dori să vină. Un cec în alb, adică. Niște brațe larg
deschise.
M-a
întrebat copilul dacă îl las. După ce am aflat despre ce e vorba, i-am spus că
este o idee extraordinară. Un adult, profesor vrea să-i cunoască, să
interacționeze cu ei mai mult decât la nivel de ”Ce e mitocondria?”. Și o face
într-un mod care pe ei să-i intereseze profund: la un suc, dând importanță unor
lucruri care pentru ei, care abia intră în jocul iubirii, au relevanță. Bravo
ei!
Nu
rezonez cu sărbătorile importate, în general. Adică nu mă isterizez că trebuie
să primesc, să dau, să fac, să dreg. Dar dacă e să mi se ofere un cadou cu
titlul de ”Valentine Day” sau orice alt
titlu, nu-l refuz, că nu-s nebună. Mi-e lehamite de inimioarele roșii care
inundă orașul și de disperarea de a prinde o rezervare la restaurant în cuplu
fix de 14 februarie. Dar dacă e vorba de a arăta cuiva că-l iubești (sau ceva
din gama asta), nu văd nimic rău în asta. Pentru cei care nu își arată
dragostea decât împinși de la spate (nu prea ne învață nimeni asta, se spune că
ne arătpm slăbiciunea dacă o facem), probabil că e nevoie de această zi. Că
poate o sărbătoare ca asta să ducă și la suspiciunea de gest forțat... e
adevărat, însă e singurul aspect în care ne place să ne mințim?...
În
această notă, în ce-l privește pe fi-miu, dacă a aflat că se dau cadouri fetelor
pe care le place de Sf. Valentin și a vrut să facă asta, nu i-am interzis
niciodată, ci l-am ajutat. La fel de Mărțișor, de Ziua Femeii, de Crăciun, de
zile de naștere sau când vrea el (în limite rezonabile). E bine să știe viitorul
bărbat că e bine să ” se simtă” din când în când, să-și arate sentimentele (nu
doar pe cele negative), prețuirea. Și l-am încurajat de fiecare dată să ofere
un lucru la care a depus el însuși efort. Așa că am salutat cu toată inima
inițiativa unui om pe care nu-l cunosc, dar îl apreciez pentru că face cinste
locului pe care îl ocupă în lume.
Nu
mă interesează deloc ce note dă elevilor la orele ei. Notele se uită în timp
iar raportate la durata si turnura vieții unui om, cel mai probabil că nu vor
avea prea mare importanță. Celelalte lucruri pe care le face pentru ei, însă,
cu siguranță nu vor fi uitate. Mai mult, se vor constitui în repere importante,
jaloane morale pe traseul vieții copiilor în viața cărora intră.
Respect!
Comentarii
Trimiteți un comentariu