Primul tuns

Și a venit și momentul acela... Am crezut că am scăpat de el cu fata. Fiindcă puteam să-i las părul să crească... eventual până când va vrea singură să se tundă și va realiza ce înseamnă asta. Ca să evit... ați ghicit: drama!!!

”Ce mare lucru să tunzi copilul?” o să spuneți. Păi dincolo de faptul în sine, că pentru copil este un lucru nou și reacția lui va fi în consecință (copiii mici nu reacționează bine la lucruri, locuri și persoane pe care nu le cunosc), mai vorbim și despre o pereche de părinți traumatizați ei înșiși de experiențele anterioare.

În cazul meu, momentul traumatizant cel mai recent și mai puternic întipărit în memorie este primul tuns al fiului meu. Fi-meu a fost un bebeluș cu niște bucle superbe, de aur. În parc era mereu luat drept fată - și încă una foarte drăguță! Întorceau oamenii capetele pe stradă, își dădeau coate. Bineeee, nu mă credeți...Întrebați prietenii din lista mea.

Bineînțeles că toate elasticele cu care îi prindeam moțul să nu-i intre în ochi nu rezistau mult acolo... Trăgea de ele și tot cu părul în ochi era mai mereu. Plus că se vedeau deja zorii unui tic cu care ne-am luptat multă vreme: răsucitul părului după deget. Exact smocul ăla din frunte era torturat, probabil tocmai pentru că-l deranja. Așa că imediat după ce a avut loc evenimentul cunoscut sub numele de ”tăiere a moțului”, am profitat ca să tăiem și restul... Nu, nu noi. Nu aveam nici ustensilele, nici priceperea. Așa că am căutat un loc unde să fie desăvârșit ce începuse nașa.

Încă nu auzisem la vremea aceea de frizeria copiilor (Ciufolici), nu știu dacă apăruseră încă pe piață. Așa că am întrebat... o prietenăăăă. Cu copil mic și, deci, nevoi similare. Ea știa un salon în cartierul ei. Nu era dedicat, dar tundea și copii. Noi, părinții, tineri și prea puțin pregătiți (spre deloc) pentru ce avea să urmeze, am luat-o pe bunică (pentru ajutor în caz de nevoie), am luat și copilul în cauză și hai... bate juma' de oraș pân' la locul indicat. Unde, la parterul unui bloc, am găsit un salon mic de cartier, care avea, printre altele, un scaun de frizerie în formă de mașină, pentru clienții copii. S-a dovedit că nimic altceva (în afara mașinuței) nu era ”child-friendly” acolo. Nici frizerița. Care a decis că o să scăpăm mai repede dacă bagă mașina de tuns. Să zicem că noi eram începători (într-ale părințelii), dar nici femeia aia (destul de în vârstă) nu avea habar? Copil mic - primul tuns - persoană necunoscută - mașină de tuns zbârnâindu-i în cap! Evident că s-a lăsat cu urlete. Și ce urlete!!! Copilul aproape a sărit din mașina aia, nu i-a mai trebuit (deși altfel era disperat după tot ce era mașină sau avea volan). L-am luat în brațe. Cum operațiunea se declanșase deja, trebuia s-o terminăm. Trebuia? Eh, na! La mintea de acum n-aș mai zice... Dar atunci... atunci clar trebuia!

Schema era așa: eu țineam în brațe un copil care nu mai era dispus să stea nicicum să fie ”torturat”, pentru că mașina de tuns încă zbârnâia pe scalpul său. Prin urmare, el se zbătea. Cu o forță pe care nu mi-aș fi imaginat că o deține. Așa că au intrat în scenă ajutoarele. Tat-su îl ținea de mâini (am spus că se zbătea, da?). Bunică-sa îl ținea de picioare. Și frizerița groazei îl tundea. Să-i spunem așa la ce făcea ea. Imagine demnă de pus la dosar la Protecția copilului! Copil contra 4 adulți! Sau invers? Încercând să-i vorbesc, să-l calmez, apucam din când în când să-i văd fața: roșie, plină de lacrimi amestecate cu muci și cu smocuri de bucle blonde. Mă sleia de puteri lupta corp la corp, dar mai ales îmi rupea sufletul chinul lui. Și plângeam și eu, de neputință. Am plecat spre casă cu sentimentul că suntem niște nemernici, deși am făcut un lucru bun (scăpasem de păr, nu?).

Următoarele dăți n-am mai greșit atât de flagrant. Am mers cu copilul la oameni care să-i vorbească, să-l asculte (plus că niciodată după asta n-a mai fost ”prima dată”). Și dacă nu făceau asta în mod natural, din proprie inițiativă, îi îndemnam eu să-și asculte clientul. Iar eu nu mă dezlipeam de lângă el și vorbeam cu el, îi explicam totul, îi ceream părerea. Așa a ajuns să fie acum un client pretențios, care știe ce vrea și alege să se ducă acolo unde obține asta. Însă experiența primului lui tuns nu o pot uita și, mai ales, nu mi-o pot ierta!

Cum aș putea eu acum să fiu relaxată la gândul reluării episodului, de data asta cu fata? Pentru că nu am spus tot (deși cred că era suficient și atât). Să mai zic și de propriile mele experiențe cu tunsul? Nu știu dacă îmi amintesc chiar primul tuns. Adică nu știu dacă prima mea amintire legată de tuns este chiar de la primul tuns. Judecând după cât de des mă tundeau ai mei, probabil că nu. Nici nu contează prea tare, pentru că fiecare tuns l-am urât din suflet și până destul de târziu acest eveniment a fost însoțit de plânsete sfâșietoare și rugăminți fierbinți (și inutile) de ”grațiere”. Din partea mea. De partea cealaltă – fermitate ca la carte!

Ca să revin, însă, la primul tuns pe care mi-l amintesc, acesta s-a întâmplat când eram la grădiniță și mă pregăteam să plec într-o tabără cu alți copii din grupa mea (ce curajoși erau părinții pe vremea aia!!!). S-a descoperit la controlul care se făcea pentru obținerea avizelor că aveam păduchi. Nu doar eu, majoritatea copiilor din ”lot”. Așa că s-a adoptat în masă metoda cea mai rapidă și eficientă, care-i scutea de bătăi de cap și pe părinți și pe educatori: tunsul ”la zero”. Nu mai știu dacă au fost tunși doar cei care găzduiau oribilele creaturi sau, preventiv, și alții, încă ne-locuiți. Cert este că numai după chiloței pot fi recunoscută în poza din tabără (fiind și singurul articol de îmbrăcăminte pe care-l posedam toți în poza aia). Zici că cele 3 doamne păzesc o grămadă de pepeni, nu copii pe plajă. Și numai dacă știi ce chiloți i-ai dat copilului la el, îl poți și depista în poză! Ai mei erau albi cu dungi albastre, orizontale. Ca să rezum, mașina de tuns a început să îmi zumzăie pe țeastă și buclele să îmi cadă, dezolant, pe umeri și în poală, femeia care o mânuia fără nici o fărâmă de înțelegere pentru suferința mea (și cum se face că toate frizerițele pe vremea aia erau - pardon! - grase și urâte?) plus ”detaliul” legat de identificarea pe bază de chiloței cu dungi albastre în poza cu grămada de pepeni sunt elementele care alcătuiesc tabloul dulcii mele prime amintiri legată de tuns! Să mă tot bucur acum de perspectiva de a tunde copilul ăsta minunat, cu bucle prea perfecte ca să fie adevărate, pe care le încolăcesc pe degete când stă liniștită și pe care tat-su le tot numără, fermecat și el!

Nici el, tatăl copilului în cauză, nu are antecedente vesele în domeniul ăsta. Fără să își mai amintească el însuși ceva, circulă în familie povestea primului său tuns, când și el a dat dovadă de o forță incredibilă și a devastat locul (”crimei”).

Astea sunt, deci, datele de ”input”: cu ce traume personale pornesc părinții să tundă copilul pentru prima dată.

E drept că pe lângă tot ce am spus deja, pe lângă toate ”punctele slabe”, există și unele ”tari”: de data asta știam clar că nu aș mai fi insistat dacă aș fi avut vreun indiciu că fata simte disconfort. Aș fi lăsat totul baltă, capul tuns pe jumătate dacă era cazul. Fără nici un regret, decât acela că nu am pregătit momentul mai bine. Deși am încercat s-o fac.

Astfel, am început să vorbesc cu fata despre asta cu câteva zile înainte. Îi povesteam și arătam cum se face, ce sunete scoate foarfeca - pentru că fetele se tund cu foarfeca, nu cu mașina. Ea cunoștea, oricum, și mașina de tuns, de la tat-su, pentru că l-a văzut tunzându-și barba. Apoi m-am gândit unde să merg cu ea s-o tund. M-am gândit la frizeria de copii (de data asta știam de ea), însă la vârsta asta (a mea) știu foarte bine că omul e cel care sfințește locul, așa că am ales să merg acolo unde știam cu siguranță că Omul e cel potrivit, nu mobilierul. Coafeza mea părea să fie alegerea cea mai bună. Un om blând, deschis, răbdător, foarte drăguț și empatic. Când am fost în pană de soluții pentru fiul meu pretențios (cum spuneam mai sus), l-am dus la ea. De atunci nu mai vrea să-l tundă altcineva. Sunt prieteni. Și când ea s-a mutat cu serviciul pentru o perioadă în cealaltă parte a Bucureștiului, el s-a dus după ea. Cu tramvaiul.

Am avut emoții s-o întreb dacă o primește și pe fată să-i fie clientă. Ea a acceptat pe loc, așa de repede că aproape am încercat s-o descurajez, convinsă că nu și-a dat seama ce-i cer. Dar una peste alta, o bifasem și pe asta pe lista preparativelor. În ziua stabilită, am plecat către salon înarmată cu o cutiuță de suc cu pai, pentru copii (da, știiiiuuuuu, cât de greșiiiit!!! Dar i-aș fi adus-o și pe mama din fundul Olteniei dacă ar fi avut trecere la ea!), o pungă de covrigei (mvaaaai!!! - din nou), telefonul meu (”jucăria” ei favorită în perioada asta) pe care îl ținusem până în ultimul moment la încărcat, ca nu cumva să rămânem în pană de baterie tocmai când am fi avut mai mare nevoie de el. Îl chemasem să fie de față și de ajutor la nevoie și pe frate-su, bun prieten cu coafeza, dar mai ales cu fata.

La salon a trebuit să așteptăm puțin. A fost foarte bine, pentru că am avut astfel ocazia să ne plimbăm prin el, să vedem ce se întâmplă acolo, de ce era foenul pornit (spaima ei!), cum se tundea un băiețel, cum își făceau doamnele unghiile. Ea cerceta curioasă spațiul și persoanele, în timp ce eu simțeam că mă sufoc de emoție. Recapitulam mental lista ”argumentelor” cu care mă pregătisem să o conving / liniștesc / ademenesc / manipulez pe fată astfel încât operațiunea să reușească: covrigi, suc, telefon, frate. Știa de suc, îl cumpărasem împreună (my mistake) și a vrut să îl bea. Când am văzut că îl și termină înainte ca operațiunea să fi început măcar, m-am panicat. L-am trimis pe frate să mai ia unul. Și să-l țină ascuns. Până /dacă voi avea nevoie de el.

Ne venise rândul și eu mă împleticeam și mă împiedicam în jurul fetei. Noroc cu coafeza, care era calmă și cu fratele (al fetei), care era mereu pe fază. Am început cu covrigeii (sucul m-am gândit că e posibil să fie deja ”fumat”, iar telefonul îl țineam de ultimă soluție). A primit o pelerină și ne-am apucat de treabă: coafeza tăia, eu vorbeam cu fata despre ce se întâmpla, iar fratele alimenta cu covrigei (pentru că a observat că eu deja nu mai făceam față și cu asta). A mers repede, ca uns. Copilul a fost liniștit, preocupat să bage la ghiozdan, dar atentă și la ce era în jur. O minune de copil! Nici n-a mai fost nevoie de celelalte ”argumente” pregătite!

Când să zicem că am terminat, ne-am trezit brusc încercuite. Manichiurista (care terminase între timp treaba) și clienta ei, o altă clientă din salon plus o altă coafeză, ca un cor de bocitoare, o căinau pe fată pe diferite voci: ”Vaaaaai! Ți-au tuns buclele!!! Ce ți-au făcut, mamă? Frumusețe de bucle! Hai, vii acasă la mine?”. Copilul meu, care până atunci fusese atât de liniștit, văzându-se înconjurat dintr-o dată de cele 4 bocitoare, toate fețe necunoscute apărute ca din pământ în jurul ei, fără să se recomande sau să ceară acordul pentru brusca efuziune emoțională, s-a schimbat la față și a scheunat: ”Mami?!”. Le-am rugat pe doamne să îi dea puțin spațiu și să schimbe tonul, pentru că o sperie. Lucrurile au revenit repede la normal, dar când ești mamă te confrunți cu asemenea comportamente destul de des. Nu contenesc să mă minunez cât de intruzivi consideră adulții că pot să fie față de copii de altfel necunoscuți lor! Ca și cum dacă sunt copii, sunt un bun comun al societății... Dar să nu divagăm...

Am ieșit din salon nevenindu-mi să cred că lucrurile au decurs atât de bine, că nici măcar nu scosesem telefonul la bătaie!... Și am realizat atunci că nici nu știam unde e acesta. Îl folosisem în incintă... Fusese în buzunarul blugilor (ca să îl am la îndemână), dar cumva ajunsese în geantă. Nu știu cum, când... Huh! Bine că-mi era prins de corp, căci probabil nici capul nu mi l-aș mai fi găsit. Așa am înțeles cât de intens trăisem momentul și cât de stupid, totuși, să fie așa. Dar nu mai conta, scăpasem! Și eu, și fata!

Sursa foto: arhiva personală