Stau
și mă uit la ecranul computerului... Cu mintea pierdută mă uit la miile de poze
de femei fericite că au primit flori de 8 martie... Mă încurcă ploaia asta de
postări cu poze cu buchete de flori, muțunachi, femei care arată tuturor că
sunt iubite (dovadă florile din mână), femei care arată că știu să ia de la
viață ce merită: o masă în oraș cu alte femei, de 8 martie.
Mă
gândesc dacă și eu aș fi făcut asta dacă această nenorocită zi ar fi început
(sau măcar continuat) altfel. M-aș vedea oricând cu prietenele (și chiar făceam
asta) indiferent ce dată e în calendar. Mă îndoiesc că m-aș fi înghesuit chiar
azi în marea de femei de prin restaurante sau cluburi. Dar azi oricum nu e
cazul și mă enervez din nou din cauza pozelor de pe facebook. Nu pentru că nu
suport chipul fericit al tuturor care consideră că asta e ziua lor. Nu pentru că
sunt invidioasă că eu n-aș fi primit. Ba am primit. Dar acum mă frământă (mai
bine spus mă înnebunește) altceva. Între miile de poze cu fericire de 8 martie
eu aștept un semn. Unul providențial, care să-mi schimbe ziua. Ziua asta
nenorocită...
Totul
a început odată cu primul minut nenorocit al nenorocitei de zile. Mă băgasem în
pat de ceva vreme, aveam dureri mari de spate și încercam să-mi găsesc o
poziție cât mai puțin chinuitoare, până își făcea efectul pilula contra
durerii... Soțul stinsese lumina, când am auzit telefonul piuind. Primisem un
mesaj. M-am uitat la ceas, arăta 00:01. Naivă, m-am gândit că poate fi-miu vrea
să-mi facă o surpriză de Ziua asta a Femeii... sau mamei sau ce o fi ea... Sau
poate era prietena mea G, care e prima persoană care îmi dă mesaj cu urări și
gânduri bune cu orice asemenea prilej. Așa că am întins mâna, să-mi citesc
urarea. Nu puteam să las să aștepte un mesaj pe care cineva s-a gândit să mi-l
dea imediat ce a început Ziua, ar fi fost lipsit de considerație față de
expeditor. Nu ghicisem. Dar deloc! Nu era nici unul dintre cei doi și nici o
urare. Era proaspăta mea bonă, care mă anunța astfel că nu ne mai vedem, că nu
a uitat cheia (de la casa mea) cum crezusem eu și ținusem să o liniștesc prin
sms cu 4 ore mai devreme că era la noi, nu pierdută; de fapt o lăsase
intenționat, pentru că nu mai avea de gând să vină. Dar i-a fost jenă să-i
spună asta în față soțului meu (cu el se văzuse ultimul). Nu a avut însă nici
un pic de jenă să pretindă față de el încă de dimineață un avans. În noua
lumină a lucrurilor, acum înțelegem amândoi că nu era un avans, ci era
”despăgubirea” pe care a considerat ea că o merită pentru că și-a smuls 3 zile
din viața ei să stea cu mine și fata. N-aș fi lăsat-o să plece neplătită dacă
mi-ar fi spus că nu poate rămâne (orice motiv ar fi invocat pentru asta – măcar
să mă fi mințit frumos!). Și nu mă deranjează că a luat banii, ci că felul în
care a facut-o dovedește premeditare. Ea a știut că va face gestul ăsta încă de
duminică și și-a luat măsuri de precauție, să nu rămână neplătită.
Și
n-a avut nici o jenă nici să aștepte miezul nopții ca să-mi spună că nu mai
vine, la 4 ore după mesajul meu legat de chei, moment în care nu mai puteam să
dau un telefon la birou să anunț că nu vin, de exemplu, sau să o sun pe bunica
fetei să o întreb dacă poate sta cu ea așa, din scurt, sau să caut orice fel de
ajutor în situația în care ea m-a lăsat. Ce să mai zic de a-mi da câteva zile
până găsesc pe altcineva???
Am
citit mesajul, am închis telefonul, mi-am pus capul pe pernă și stăteam așa, blocată.
Nici nu puteam să deschid gura să-i spun soțului ce se întâmplă. Am încercat,
dar bâiguiam cuvintele, nu puteam să finalizez propozițiile. Minute întregi nu
mi-am revenit, nu-mi venea să cred că pățesc asta. Nu contează cum m-am purtat
eu cu ea, ce am făcut sau ce n-am făcut sau ce a făcut ea sau ce n-a făcut. Cum
să termine relația așa??? De ce? Ce avea de câștigat fiind atât de meschină?
Înțeleg că i-a fost jenă, să zicem că înțeleg că un om nu poate spune altuia în
față ce îl doare. Să zicem că i-a fost teamă, jenă, orice... de parcă aș fi
putut-o opri cu forța? Sau certa? În fine, trecând peste toate aceste
considerente care țin de dorința ei de a se proteja... de ce să-mi dea acest
mesaj abia la 00:01??? Dacă făcea asta 4 ore mai devreme, nu ar fi fost același
lucru pentru ea? Dar să dai vestea la miezul nopții... Asta deja e
perversitate, bătaie de joc voită, premeditată. Pot să înțeleg chiar și asta:
că un om vrea să-și bată joc de altul. Dar... ca să ce? Ce câștigă la faza
asta? Nu pot pricepe. Aici e limita mea... Nu vrei să mai vii, foarte bine! Dar
de ce să nu-mi dai posibilitatea să caut o altă soluție? Ce aș fi putut face
atât de îngrozitor să merit această răutate? Repet: dincolo de orice fel de
motiv imaginabil care ne putea împiedica să rămânem în relația în care agreasem
amândouă de comun acord să intrăm... dincolo de asta, de ce să faci așa?
În
ce hal a putut să mă dea peste cap această poveste... e greu de imaginat! Soțul
încerca să mă liniștească spunând că până la urmă rezolvăm noi, că bine că
suntem sănătoși (în ritmul ăsta, n-o să mai fim multă vreme). Dar eram prea
zguduită. (Să vă mai spun că nu știu dacă din cauza pilulei sau din alte cauze,
nu mai simțeam nici urmă de durere de spate... dispăruse de parcă nici n-ar fi
fost vreodată acolo!) Singurul lucru dintre toate cele pe care mi le-a spus el
și care m-a pus pe gânduri pentru că reprezintă un maaaare adevăr, este acesta:
bine că a plecat! Păi dacă ea e o astfel de persoană, cum să-mi las copilul (și
casa) pe mâna ei? Cum să permit în preajma noastră o persoană de o calitate
morală atât de îndoielnică, de o perversitate și o răutate atât de mare?
Ce
să mai dorm??? Mi-a sărit somnul cât colo... Și ce să fac dacă nu dorm? Să bat
netul în căutare de soluții. Dar totul era ”înghețat” pentru că toată lumea
dormea. Nimeni nu mai posta nici un anunț, nu mai răspundea la nici o
întrebare, la nici o solicitare. Toate aveau să fie disponibile mâine, după ce
eu ar fi trebuit, adică, să fiu deja la birou. Inclusiv prietenele mele, la
care m-aș fi putut plânge ca să-mi spună o vorbă bună, o încurajare.... sau
poate chiar să mă anunțe că știu ele pe cineva... și ele dormeau, evident!
Frecam într-una telefonul: când pe grupul de bone de pe facebook, când pe
timeline-ul meu (înghețat, cum spuneam, nu ca acum, când se postează în
frenezie!), când pe messenger, să văd dacă nu cumva mai e cineva fără somn, ca
mine. Dar nu era nimeni. Și mă simțeam singura ființă din univers căreia i s-a
răsturnat lumea brusc. (O să , ca și soțul meu, că exagerez. Dar eu spun doar
cum mă simțeam... nu trebuie să înțelegeți neapărat.)
La
ora 4:00 încă nu puteam închide ochii. După asta nu m-am mai uitat la ceas.
M-am holbat o vreme la ledurile de la media box-ul televizorului: unul roșu și unul
verde. Parcă așteptam să clipească, să-mi facă cu ochiul ca la o idee
salvatoare. Dar nu clipeau și mă gândeam că poate am s-o iau razna, să ajung să
”vorbesc” cu aparatele din casă.
Vă
puteți imagina ce a urmat dimineața: ochii ca de broască, mă mișcam în
reluare... numai de flori și zâmbete de 8 martie nu-mi ardea! Colegii – drăguți
și atenți, colegele – vesele și primăvăratece, iar eu... pământie, sleită,
ținând pe umeri întreg universul, precum Atlas. Universul ăla în care nu reușesc să
găsesc un OM care să îmi țină locul acasă 8 ore pe zi...
Și
ziua asta a femeii... Nimeni nu are chef de muncă azi. Problema mea nu e o
prioritate pentru nimeni pentru că toată lumea petreceeee... Tipa de la agenția
pe care am contactat-o de dimineață nu a răspuns la telefon, tipa de la creșa
pe care vroiam s-o vizitez nu mi-a răspuns nici ea. Probabil că sunt la
restaurant, cu prietenele lor.
În
schimb, fosta mea bonă a răspuns. O grămadă de prostii, de praf în ochii și obrăznicii.
S-a arătat foarte ofensată de faptul că i-am mulțumit că a ieșit din viața
noastră, că adică imaginea pe care a lăsat-o în urmă nu e cea reală, a ei. Dar
a cui? A pus ieri o sosie să se poarte în felul ăla meschin și să-i strice ei
imaginea de divă cu principii?
Ăsta
e un post de nervi, recunosc. Și-l scriu nu ca să lovesc în cineva, ci pentru
ca să mă eliberez de meschinăria cu care am fost lovită fără drept de apel. Și
pentru prietenii mei care mă întreabă ce s-a întâmplat și pentru care nu mai
pot, de silă, să mai repet povestea...
Știu
că există printre femeile (iată cum se transformă articolașul ăsta într-un post
clasic de 8 martie) care practică meseria asta există și persoane cumsecade,
cinstite (față de ele însele în primul rând), blânde și bune cu copiii (adică
așa cum caut și eu). Știu, pentru că am întâlnit asemenea femei și mă gândesc
la ele cu recunoștință și apreciere. Și nu doar azi. Păcat, însă, că pădurea
asta are atâââât de multe uscături!!!
La
mulți ani!
Comentarii
Trimiteți un comentariu