Când
îi naștem, abia așteptăm să le putem citi pe față zâmbetul. Ăla dat vountar,
dedicat nouă. Apoi doar asta nu ne mai mulțumește și vrem să-i auzim râzând. Ar
fi dovada că sunt fericiți și asta e tot ce ne dorim ca părinți: să-i știm
fericiți! Nu apucăm să ne bucurăm prea mult de această nouă ”cucerire” și ne
întrebăm nerăbdătoare: dar oare când se va ridica în funduleț? Și dacă ar merge
prin casă, ce bine ar fi! Să nu ne mai rupem spatele ridicându-i și lăsându-i
jos ba în pătuț, ba pe covor, ba la bucătărie, ba la baie sau plimbându-i de
mânuță între obiectivele care-i interesează pe ei... pentru că poziția asta de
deplasare nu e una firească și cei care aveau deja probleme cu coloana exact de
așa ceva aveau nevoie!
Dar
dacă ar și vorbi? Să te poți înțelege cu ei!?! Să știe să spună unde îi doare,
ce le place și ce nu le place, ce vor să facă și ce să nu facă... Adică... te
gândești că asta ar înlocui plânsul ca unică metodă de comunicare cu puiul
mic... Plânsul ăla la care am fost programați să reacționăm organic chiar...
pentru propășirea speciei. Deci ar fi bine să vorbească!
Revin
la faza cu mersul... Îți dorești să se poată deplasa singur, până când chiar
face asta și începe să tragă de tot ce poate prinde cu mânuțele, să bage în
gură (ca metodă de cunoaștere/recunoaștere a obiectului), să rupă, mai apoi să
escaladeze diferite obiecte, indiferent de soliditatea, stabilitatea și rolul
acestora! ”Îți mai amintești?” auzi atunci o voce din interior. ”Tu ai vrut
asta! Acum ține-te după el!” Din experiența pe care o am (a mea și a altora),
nu există mediu suficient de sigur pentru un copil. Orice măsuri ai lua, tot se
poate găsi (deci o va găsi cu siguranță) o modalitate să se pună în pericol. La
final (cel al micii copilării), îți dai seama că numai printr-un miracol a
supraviețuit acestei ”grele” încercări pe care o reprezintă integrarea în mediul
lui înconjurător.
Aceeași
poveste este și în cazul vorbitului. Te uiți la boțul de om cum plânge de se
învinețește și nu ghicești cauza. ”Doamne, dacă ar ști să spună ce îl doare!!!”
Și se face un an, apoi un an și jumătate și îți frângi mâinile numărând
cuvintele pe care le pocește (dar sunt, totuși, cuvinte) până acum. Și treci în
revistă, cu celelalte mămici în parc, nivelul la care a ajuns fiecare țânc din
gașcă și faci prognoze de dezvoltare. Articolele de pe net îți spun și ele clar
câte cuvinte trebuie să știe copilul în fiecare săptămână de dezvoltare (normal
ca te-ai anonat la newsletterul Baby Center, dăăă!). Vorbim cu copilul, îi luăm
cărți, îi cântăm, repetăm... ca să învețe copilul să vorbească. Și asta cât mai
repede! Ești sigură că asta vrei? Pentru că odată ce procesul s-a declanșat...
nu mai există cale de întoarcere (și nici să i te opui nu poți, între noi fie
vorba). Adică, pentru o bună perioadă de aici încolo, nu vei mai avea liniște
(una cam cât o viață, așa...). Nah! Că tu ai vrut-o!
”Nu
pace Pati!” mâncarea pe care tocmai am pregătit-o pentru ea, chinuindu-mă să
mânuiesc tigaia în timp ce ea se agăța de picioarele mele, să amestec
ingredientele cu o mână, în timp ce cu cealaltă o țineam să nu cadă de pe masa
pe care tocmai se urcase, să amestec în oală în timp ce ea face transfer de apă
din paharul de sticlă pe care l-a luat de pe masă în cănuța ei de plastic mare
cât un degetar... Și descrierea situațiilor-limită care au avut loc în timp
ce-i preparam masa poate continua, fiți siguri! Iar ei - surpriză! - nu-i
”pace”! Iar verdictul este dat fără echivoc, înainte ca măcar să ajung cu
lingurița aproape de nasul/gura ei. Ce să mai zic de gustat!?! Refuzul
neașteptat nu ține cont nici măcar de situațiile semnificative statistic în
care respectivele feluri de mâncare au entuziasmat-o anterior. Așa încât nu
este nici o regulă, nici un indiciu care să rămână valabil mai mult decât pe
moment cu privire la ”mâncarea preferată”. Lucrăm în orb, cum s-ar spune... În
cazul acesta, evident, e bine să am disponibile mai multe variante, astfel
încât până la urmă să existe un ”câștigător”. ”Dar iaurt, vrei?” ”Nu pace aut
Pati!” ”Dar sandviș vrei?” ”Nu pace vici Pati!” Aaaaaaah!
Să
zicem că dibuim până la urmă un fel de mâncare pe care să-l accepte la acea
masă (am zis deja că nu se pot face pronosticuri pentru următoarea dată). La
ultimele 3 linguri de mâncare se pune stop-ul: ”Nu pace Pati!”. Așa, brusc?
Vrei să spui că nu mai vrei, nu că nu-ți place?! Eh... mai e până la asemenea
subtilități.
”Nu”-ul,
în general, pare să fie în cantități mai mari decât ”da”-ul. Ca răspuns la
invitația de a ieși afară în parc, de a o scoate din cadă (după ce baia s-a
terminat și apa s-a scurs toată), de a îmbrăca o haină/pijamaua, de a schimba
pampersul care lasă în urmă miasme amețitoare, de a îi prinde bretonul ca să nu
mai stea cu el în ochi, de a... orice. În cazul în care am de gând să trec
peste decizia ei (aceea de a ”NU ...”), atunci o să aflu câtă forță fizică și
vocală are un copil de (doar) doi ani. În condițiile astea, trebuie să înțeleg
că regula după care se lucrează acum (în această etapă a vieții) este: ”Fără
grabă!”. La care se adaugă îndemnul: ”Fii creativă!” Pentru că nu am cum să mă
mai grăbesc pentru ceva. Ce dacă întreaga casă miroase a hazna? Copilul nu e
pregătit să fie schimbat. O mai las puțin, poate se răzgândește. Unde ținem
masca de gaze? Ce dacă e pe cale să se întunece afară și ieșirea în parc își
pierde sensul cu fiecare minut scurs cu mine implorând copilul care s-a întins
pe jos ca să nu fie îmbrăcat? Și ce dacă mai devreme a zis că vrea afară? Încă
mai vrea, dar nu așa grabnic... Mă trec apele îmbrăcată, dar strâng din dinți,
mă așez la masă și îmi fac de lucru, până când i se schimbă dispoziția... Uneori,
asta poate însemna că nu mai ieșim afară... Ce dacă am chemat taxiul și risc
să-l pierd pentru că fata nu vrea să se încalțe? O să chemăm altul, când vom fi
jos și vom constata că nu ne mai așteaptă nimeni... Ce dacă e udă în cadă și eu
tremur la gândul că va răci (nici nu a terminat cu mucii de la ultima răceală)?
Fie găsesc rapid ceva care să o atragă/distragă suficient cât să-mi fac treaba
(pentru că e treaba mea să o îmbrac, chiar dacă, iată, decizia e a ei!), fie aștept.
Până se răzgăndește.
”'asă,
mami, pace!” Daaaa, să o lăsăm în pace! Cum face ceva și noi nu suntem de
acord, o bagă pe asta cu ”'asă pace!”. Drăguț, nu? Dacă e vorba despre faptul
că a băgat ceva în gură ce n-ar fi trebuit băgat (ceea ce se întâmplă foarte
des, pentru că încă testează totul, absolut totul în felul ăsta), atunci
această apostrofare la adresa părinților băgăcioși și deranjanți este însoțită
de un gest de fereală din fața ochilor noștri. Adică se ascunde în locuri
strâmte și greu de accesat de către noi ca să poată să-și vadă liniștită de
prostia respectivă. Implorările noastre care fac referire la pericolul îmbolnăvirilor
nu au nici un sens...
Recent,
mi-a servit alta și mai tare. Eram la bunica fetei (a funcționat ca bonă vreo
două săptămâni) și umbla cu o cremă de-a bunicii - una dintre distracțiile ei
când merge acolo. Eu nu sunt de acord, dar ea știe că bunica nu-i zice nimic.
Când am vrut să-i spun că aia nu e jucărie, m-a expediat rapid: ”Du-te, mami,
la 'uicu!”. Adică să mă duc eu la bunicul, în cealaltă cameră, ca să poată ea
să se desfășoare în voie. De atunci am început să avem parte de trimiteri
exacte în locuri care să pună între noi și ea o distanță considerabilă, care
să-i permită să facă ce vrea. ”Du-te, tati, în camă!” Că din cameră, n-o mai vede
cum linge scaunul în bucătărie.
Mă
omoară, în ultima vreme, cu ”Stai puțiiin!”. Mi-l servește dimineața, când ne
spălăm pe dinți și ea are chef de joacă cu periuța, deși eu sunt deja în
întârziere la serviciu. Sau seara, când vreau să sting lumina să ne culcăm. Sau
când vreau să o bag în cadă – simte ea nevoia să mai stea ”puțin” pe marginea
căzii. Ca un moment de reculegere, așa...
”'i
taci, mami?” Pare că se interesează de soarta mea, că e curioasă sincer cu
privire la îndeletnicirea mea de moment, nu? Greșit! De fapt, nu mă întreabă ce
fac. Traducerea corectă este: ”Nu știu ce faci tu cu laptopul, dar acum vreau
eu să ascult cântecele pe youtube!”. Ce dacă tocmai făcea asta pe telefonul
meu! Acum vrea și laptopul, nu e clar? Și se trântește cu fundul pe picioarele
mele... și pe laptop, dacă nu sunt suficient de rapidă să-l feresc.
Cât
de vigilentă este și cum nu-i scapă ei nimic din ce se întâmplă în casă îți dai
seama dacă vrei să iei o îmbucătură de ceva pe la spatele ei. Imediat se
prinde: ”Ce mănâci?”. Se prinde imediat și după miros, adică la un timp deja
după ce am înfulecat pe ascuns... evident ceva ce nu vreau să mănânce ea - cum
ar fi ciocolată. Mai nou și semințe. Inițial măncam împreună semințe, dar acum
nu mai are răbdare să i le decojesc eu și vrea să facă singură asta... Aici am,
însă, niște experiențe dureroase care au implicat spitalizare și intervenție
laparoscopică la cel mare și nu mă țin nervii să mai risc așa ceva, deci încerc
să mănânc pe ascuns. Și când să fac asta dacă, cel punțin până acum, sunt mai
tot timpul cu ea?
Nu
numai că vrea să mănânce (sau cel puțin să guste) tot - absolut tot - ce băgăm
noi în gură, dar a început să reclame să facă (singură) tot ce facem noi. Și
anunță asta pe un ton foarte poruncitor: ”Pati!” De exemplu, vrea să se usuce
cu foenul singură și ne-a stat inima când era să-și ardă urechea încercând să
facă asta. Și poate că vi se pare normal să vrea să folosească foenul atunci
când îl folosesc eu. Dar spaima ei față de acest obiect a fost unul dintre
principalele motive pentru care am tuns-o de curând. Nu puteam să ne apropiem
cu foenul de ea, că urla ca apucata. Iar acum vrea să se usuce singură!!! La o
săptămână distanță, nu mai mult!!! Acum nu-i mai e frică?
Am
lăsat ”bunătățile” la sfârșit. Știți sentimentul ăla de îndrăgostire care te
face să simți că plutești? Cănd iubitul sau iubita te privește și îți rostește
numele, ai senzația că tălpile ți se desprind de sol, efectiv. Devii ușor ca un
fulg. Să mă fi văzut pe mine cum mi-am luat zborul când am auzit-o spunându-mi
”Cumpa mia!” în timp ce mi se agăța de gât! Ca un balon cu heliu m-am înălțat!
Ca mierea de dulci sunt vorbele ei și mă tot întreb cum să fac să le păstrez
așa. Le-aș încapsula cumva, să le pot savura toată viața.
Îmi
amintesc ziua în care și-a dat seama cum mă cheamă. Mă striga într-una pe nume,
îi răspundeam și ea râdea, ca apoi să mă strige din nou, să-i răspund iar și ea
să râdă și s-o ia de la capăt... Ce-o fi fost în căpșorul ăla mic al ei când a
realizat că sunt și altceva/altcineva decât ”mami”. Acum se distrează la fel cu tati, cu bunica și
bunicul. Cu bunica e distracție mare, pentru că ea nu e Mariana pur și simplu,
ci e Mariaaaanaaaaa, cum o strigă bunicul. Ea nu repetă numele, ci strigarea.
Iar noi murim de drag pe lângă ea. Bunica, cel puțin, e iremediabil și
irecuperabil îndrăgostită!
O
expresie simpatică care a apărut în vocabularul ei și pe care am preluat-o unii
dintre noi este ”Doamne, capul meu!”. O fi o combinație între ”Doamne!” și ”Vai
de capul meu!” pe care posibil să le fi auzit la noi? Sau poate o fi
contribuția ei personală la îmbogățirea limbii native? Oricum ar fi, distracția
e maximă când o auzim spunând-o, plină de năduf.
”OK”-ul
ei este plin de un entuziasm molipsitor, iar mai nou îl însoțește și de gest,
ceea ce provoacă și mai multă distracție și pentru audiență, și pentru ea.
Toate
cuvintele ei picurate în urechile noastre sunt leacuri sigure de
bună-dispoziție și dragoste! E ceva atât de frumos, că e aproape ireal. Așa că
da, a meritat să freamăt de nerăbdare să o aud strigându-mă, chemându-mă,
alintându-mă sau vorbind, pur și simplu! Cumpa mia!
Comentarii
Trimiteți un comentariu