Povești de speriat copiii

Nu e nici prima și nici ultima postare despre poveștile cu care ne delectăm copiii. Dar acum a ajuns chestiunea în dreptul meu, așa că mă pronunț.

Nu cred că a ratat cineva celebra de acum lamentare ”Poveștile copilăriei mele...” cu ton de regret față de ceea ce se găsește acum prin librării. Sau la televizor. Cum că - vezi Doamne! – ”pe vremea noastră” poveștile erau mai frumoase, așa cum tinerii erau mai politicoși (hai că ați auzit-o și p-asta!), școala era mai școală, adică acolo unde noi învățam mai cu drag (pe bune?) iar profesorii erau mai profesori și manualele mai manuale... Ca să continui lista: legumele erau mai legume, fructele erau mai fructe, bolile erau mai ușoare, oamenii mai sănătoși (rata mortalității arată altceva, dar nu ne împiedicăm acum de statistică), dragostea plutea în aer mai multă decât acum, oamenii erau mai buni și bătrânii mai înțelepți. (Vezi să nu!!!) Cum spuneam, poveștile erau mai povești, adormeam mai ușor și visam mai plăcut când ni le citeau părinții noștri. Pe bune? Că tocmai am ajuns în perioada aia cu fata și nu prea știu cum să scot cămașa.

Și să zicem că sunt eu afectată acum la perspectivă de noile teorii de parenting care au (zic eu) mai multă grijă de nevoile copilului. Dar uite că am pățit-o cu soacra. Care nu are ea habar de parentingul ăsta modern. Are doar dragoste. A vrut femeia să-i facă o plăcere nepoatei, că așa a fost situația să petreacă mai mult timp împreună în ultima vreme. A mers frumos la librărie să cumpere niscaiva cărți de povești. Și a cumpărat ce știa ea că sunt povești de pe vremurile în care le-a cunoscut ea însăși, ca țânc și mai apoi ca mamă. A luat Scufița Roșie, Heidi și încă ceva, n-am reținut ce. Seara, mulțumită de gestul frumos, a vrut să le și aprofundeze puțin, pentru ca să fie pregătită a doua zi, când apărea nepoata. Mi-a spus că a fost îngrozită. ”Prea multă moarte în cărțile pentru copii.” Așa mi-a spus. Cum s-o abordezi așa, nitam-nisam? Nu cred că este ca la discuția cu adolescenții despre sex: o faci preventiv, ca să fie pregătit tânărul când o fi cazul... Numai dacă destinul te forțează și ți-o bagă în casă (moartea, zic) ajungi să discuți cu un copil mic (sau mare) despre ea, într-un mod care să-i fie accesibil (care naiba o fi ăla? Ca nici pentru adulți nu poți găsi de multe ori o variantă accesibilă... sau acceptabilă...). Femeia a renunțat la cărțile proaspăt achiziționate și la intenția frumoasă, le-a pus sus pentru alte vremuri când va putea vorbi cu nepoata despre fetița căreia i-a murit mama (poftim!!!). Nu că fetița respectivă n-ar merita să se vorbească despre ea... Dar fetița asta, a mea, adică nepoata ei merită să vadă, încă, partea frumoasă a vieții, dacă tot a fost aruncată în ea, în viață, fără a i se cere acordul...

Am sărit la întâmplarea cu soacră-mea, însă și eu am avut deja experiențe asemănătoare. Cu ”Scufița Roșie”, ”Ursul păcălit de vulpe” și ”Punguța cu doi bani”.

Un scurt rezumat al poveștii ”Scufița Roșie” ar suna așa: mama o trimite pe fetiță să străbată pădurea până la bunica bolnavă, fata întâlnește în cale lupul, acesta o ia pe o scurtătură și ajunge primul la bunică, o mănâncă, mănâncă și pe fetiță, noroc cu pădurarul care omoară lupul și scoate din burta sa pe cele două. Profităm de faptul că mintea copilului e încă fragedă și îl luăm de prost. Ce mamă ar trimite copilul singur să străbată pădurea? Îi mai umple și coșulețul cu tentații! Și lupul ăla... vorbește? Și e și parșiv, o cruță pe fată la prima mână, ca să se ospăteze cu amândouă mai târziu. Cam la ce vârstă oare poate înțelege copilul asemenea parșivenie? Apoi... bunica stă cu ușa descuiată, locuind într-o căsuță în sau lângă pădure? Și fetița, când ajunge la bunica, chiar nu poate face diferența între o bunică și un lup deghizat? Cam prostuță, nu? Trecem peste faza în care bunica și fetița sunt înghițite cu totul (și îmbrăcate!!!) și apoi scoase nevătămate (și din nou: îmbrăcate!!!) din burta lupului, direct la cea în care toată lumea se bucură de moartea lupului.... Hmmm!!! Mie nici asta nu-mi sună tocmai bine. Că pe de altă parte avem campanii de conservare a naturii pentru protejarea habitatului animalelor, ca să nu se ajungă la extincție. Cum să ne bucurăm și să dansăm tarantoiul pe leșul lupului?

Am căutat câteva informații pe Wikipedia despre această poveste și originile sale și iată ce am găsit aici:

”The origins of the Little Red Riding Hood story can be traced to versions from various European countries and more than likely preceding the 17th century, of which several exist, some significantly different from the currently known, Grimms-inspired version. It was told by French peasants in the 10th century. In Italy, the Little Red Riding Hood was told by peasants in fourteenth century, where a number of versions exist, including La finta nonna (The False Grandmother). It has also been called "The Story of Grandmother". It is also possible that this early tale has roots in very similar Oriental tales (e.g. "Grandaunt Tiger").”

În traducere proprie:

<Originile poveștii Scufiței Roșii pot fi urmărite până la versiuni din diferite țări europene și cel mai probabil de dinainte de secolul 17, dintre care există câteva care sunt semnificativ diferite față de cele cunoscute în mod curent, cele inspirate din versiunea fraților Grimm. Ea era spusă de către țăranii francezi în secolul al 10-lea. În Italia, unde existau mai multe versiuni, inclusiv ”Bunica falsă”, Scufița Roșie era povestită de către țărani în secolul 14. Mai era numită ”Povestea bunicii”. Este, de asemenea, posibil ca această poveste timpurie să-și aibă rădăcinile în povești similare orientale (cum ar fi ”Tigrul Grandaunt”).>

”In 2013 it was revealed from scientific research that the tale originated in the 1st century in the Middle East and not, as previously assumed, in China. The scientists analysed the storylines and characters from 58 versions of the tale from different areas.”

<În 2013 s-a aflat faptul că povestea își are originile în secolul 1 in Orientul Mijlociu, și nu în China, cum se crezuse inițial. Cercetătorii au analizat intriga și personajele din 58 de versiuni ale poveștii din diferite zone.>

Următorul pasaj mi se pare însă și mai important decât cele referitoare la origini:

”The tale has been interpreted as a puberty rite, stemming from a prehistoric origin (sometimes an origin stemming from a previous matriarchal era). The girl, leaving home, enters a liminal state and by going through the acts of the tale, is transformed into an adult woman by the act of coming out of the wolf's belly.”

<Povestea a fost interpretată ca un ritual de pubertate, care pornește din origini preistorice (uneori o origine care vine dintr-o eră matriarhală anterioară). Fata, care pleacă de acasă, intră într-o stare liminală și, prin trecerea prin acțiunile din poveste, se transformă într-o femeie adultă prin gestul de a ieși din burta lupului.>

Cum a ajuns o poveste-rit de trecere (către pubertate) să fie considerată o poveste pentru copii mici? E mai degrabă potrivită pentru știrile de la ora 5, nu credeți?

Dar să revenim pe tărâmurile natale. Se întâmplă că două povești de care m-am ciocnit în ultima vreme la ora de citit cu fi-mea sunt, ambele, ale lui Ion Creangă. Că era el un mare povestitor, știe toată lumea. Dar se gândește cineva, dintre cei care își propun să scoată cărți pentru copii, dacă într-adevăr sunt adecvate copiilor mici? Pentru că, judecând după coperțile și paginile cartonate, după faptul că scrie pe ele ”carte de colorat” ai zice că sunt pentru copii. Păi hai să vedem dacă e așa.

”Ursul păcălit de vulpe” este cartea cartonată de care zic, cu 4 pagini de asemenea cartonate în care povestea este spusă în câteva fraze scurte. ”Texte concise”, cu ”ilustrații simple”, în ”culori contrastante” - acestea sunt indicațiile de pe copertă. Deci potrivită pentru 1-3 ani. Dar ideile? Vulpea vicleană a căpătat mâncare prin înșelăciune și prefăcătorie. Până la capat (al poveștii) acest comportament (deviant) NU este amendat în nici un fel. În plus, vulpea este și răutăcioasă. Deși căpătată fără muncă (decât dacă vrem să acceptăm că păcăleala e muncă), hrana NU este împărțită cu bietul urs. Și mai și spune că trebuie să pună osul la treabă (ursul) dacă vrea să mănânce. Uite cine se găsise să facă morală! Ursul pare cam prost, de cinstit, nu? Ba nu, doar prost, de vreme ce pune botul. În extrem, e cam ca în vremurile noastre: cine e șmecher, se descurcă; cine urmează regulile, e prost și și-o ia. Hmmm! Am vrut să spun că e nepotrivită povestea pentru copiii mici? Dacă mă gândesc mai bine acum, având în vedere că, practic, îi pregătește pe copii pentru viața reală, e tocmai bună!!! Dar poate nu încă?...

Celebra poveste a lui Creangă ”Punguța cu doi bani” am găsit-o într-o carte mai ieftină, de colorat, rămasă de pe la fi-miu, de când era el mic. Povestea e redată integral. Pe net am găsit-o aici, pe un site dedicat părinților. Cum spuneam, povestea e radată integral în carte, ilustrațiile sunt mai mici, paginile sunt subțiri, nu cartonate, deci se adreseaza unei vârste să zicem peste 3 ani.

Dintru început trebuie să menționez problema limbajului folosit. Știu, am învățat și eu la școală că marea calitate a operelor lui Creangă este stilul oral pe care îl folosește. Adică scrie așa cum vorbește. Cum vorbea. Dar așa se vorbea numai la el, acolo, în Moldova. Deci țâncii de 2 ani din satele din zona Humuleștiului poate pricep ce spune. Dar ceilalți? Pe lângă această regionalizare a limbajului, mai avem de-a face și cu arhaismul lui. Pentru că multe dintre cuvinte nu mai sunt de actualitate, denumesc lucruri care nu mai există în realitatea în care trăiesc copiii noștri. Să luăm această frază, de exemplu. ”Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurii și c-un feliu de meșteșug prinde cucoșul și, luându-i punguța din clonț, o dă boierului.” Trebuie să explic copilului ce este un ”vizitiu” și apoi să-i spun că aici autorul a cumva stâlcit cuvântul, spunând ”vezeteu”. (Când copilul stâlcește cuvintele îl corectăm, dar pe Creangă nu îndrăznește nimeni să-l corecteze!) ”Capra trăsurii” iar e un concept necunoscut pentru copiii care trăiesc în zilele noastre. Mai ales la oraș. ”Un feliu de meșteșug” - care nu e ăla de a crea un obiect cum vedem la târgul de la Muzeul Tăranului Român. Și ”feliu” este, de fapt, ”fel” și ”cucoș” e, de fapt, ”cocoș” (Atunci de ce nu-i zicem așa, o să mă întrebe copilul? Că nu e la liceu, ca să-i povestesc despre oralitatea stiulului). Iar dacă eu l-am învățat pe copil că cocoșul are cioc, acum o să-i zic că poate să-i zică și ”clonț”. Și boierul e un fel de ”șmecher” din ăsta din zilele noastre, care are, iacătă, un fel de șofer la trăsură și alte slugi acasă... Asta e doar o singură frază. Și are chestii ușoare, dacă e să mă uit mai încolo: ”- Mă! da al dracului cucoș i-aista! Ei las, las' că ț-oi da eu ție de cheltuială, măi crestatule și pintenatule!”. S-a dat liber la înjurături? Explain this!

Să zicem că cineva e destul de inteligent să adapteze limbajul pentru copiii cărora le este dedicată cartea. Acum trecem la analiza ideilor. Baba are parte de ouă de la găina sa și, zgârcita, nu-i dă și moșului câteva. Mai mult, ca și în cealaltă poveste, are și ”soluții” despre ce să facă moșul ca să facă rost de ouă: să bată cocoșul! Deci să-i spun copilului că moșul e cretin că a putut să creadă că poate obține ouă de la cocoș? Și cum? Bătându-l? Bine că cocoșul are mai multă minte și fuge de acasă. Sau nu e bine? Acum intră în scenă ”șmecherul”, căruia nu-i ajung munții de bani de acasă, vrea și cei doi bănuți ai cocoșului. Mă rog, nu erau ai cocoșului, poate că cineva i-a pierdut, poate erau ultimii bănuți din casă, din care trebuia să ia medicamente unui copil bolnav... Trecem peste asta, direct la faptele abominabile pe care un om le face împotriva unui cocoș. Dar el deja era un cocoș special, putea să vorbească... adică să strige. (Dacă tot vorbea - cu boierul, de pildă - de ce nu a încercat să îi explice și moșneagului care îl ținea în curte că e tâmpit să vrea ouă de la el? O viață irosită degeaba - a moșului! Și un talent irosit degeaba – al cocoșului!) Și putea și să bea apa dintr-o fântână. Și să nu se ardă în cuptor (bucătăreasa - altă slugă fără minte și fără inimă!). Și să înghită munții de bani ai boierului și întrega cireadă de vite! Un cocoș!!! Mă rog, avea puteri supranaturale, deci nu mai comentez! Da, dar minte nu avea! După ce luase bătaie degeaba de la moș, se întoarce la el să-l umple de avere??? Și moșul, nu doar că-i tâmpit (că doar nu degeaba o fi tot sărac la vârsta asta!), dar nici nu i se pare nemeritat să primească toate lucrurile alea. Probabil că nu le merita nici boierul, dar moșneagul le merita?

Seria de atrocități continuă cu bătaia găinii, căci baba este invidioasă pe moș de-acu. Un alt aspect al naturii umane pe care e bine să-l cunoască micii cititori / ascultători de povești - invidia! Găina fuge, găsește mărgica, se gândește să o aducă babei (din nou, ca răsplată pentru felul în care o tratase baba probabil), baba se supără (nesătulă! ea de ce nu a primit ca moșul?) și ce face ea? ”Baba, când vede că și-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ș-o bate, ș-o bate, pân-o omoară în bătaie!” Pe bune? Așa ceva le citim copiilor?

Continuarea (și finalul poveștii) e tot în aceeași notă grotescă: ”Moșneagul însă era foarte bogat. El și-a făcut case mari și gradini frumoase, și traia foarte bine.” Repet: nemuncite! ”(...) pe cucoș îl purta în toate părțile după dânsul, cu salbă de aur la gât și încălțat cu ciubotele galbene și cu pinteni la călcâie, de ți se părea că-i irod de cei frumoși, iar nu cucoș de făcut borș.” Hai că asta-i bestială! Cu ”salbă de aur la gât”!!! Vă sună cunoscut? Ce era moșul ăsta, deci? Altceva decât tot un ”șmecher”? Cu bani nemunciți (nici măcar n-a întrebat pe cocoș de unde-i are, poate jefuise niște oameni cumsecade), se fălea cu aur și pocnitori, să se știe când trece el (sau cocoșul lui)! Un pic este restabilită dreptatea la final de tot, prin precizarea ”cucoș de făcut borș”. Dar ce slabă consolare! O poveste pe care mi-o aminteam ca fiind a copilăriei și care mi se pare acum atât de nepotrivită de... transmis mai departe. Cel puțin pentru moment...

Așadar sunt în căutare de povești luminoase, frumos spuse, pe înțelesul lui copil de 2 ani, care să nu-l agreseze în nici un fel, să nu-i dea coșmaruri și să nu-i lase impresia că cei necinstiți sunt mai grozavi, acceptați de ceilalți, aprobați în comportamentul lor.