Forța vieții

Nu mă descurc prea bine cu plantele. Nu știu de ce, dar niciodată n-am fost genul cu glastre de flori în geam. Am încercat, zău! Am cumpărat diverse plante cu flori. Nu doar plante cu frunze, că nu prea le-am văzut sensul... Așadar am cumpărat și mi-au murit. Destul de repede. Nu înțeleg de ce, eu am fost foarte drăguță cu ele. Cu toate. Pentru că nu am cumpărat decât ce mi-a plăcut cu adevărat, deci nu aveam cum să nu fiu drăguță. Una am cărat-o pe autocar de la Rm. Vâlcea. Și aia a murit! De ce? De ceeee???

Am depășit momentul (cred) și m-am reprofilat. Pătrunjel, busuioc, mentă și lămâiță (melissa). Pătrunjelul a ieșit pătat, nu mi-a plăcut. Deși era un soi de vază, hasmațuchi (așa am nimerit, din greșeală). Dar ce folos? L-am jumulit și am pus alte semințe. A ieșit mai bine a doua oară, l-am pus la mâncare și... gata! Menta ...n-am avut ce face cu ea. Știu, puteam s-o pun la limonadă, așa intenționasem când am cumpărat-o, dar mereu uitam. Lămâița aflasem că e bună ca remediu pentru dureri de cap. Așa că mi-am luat ulei volatil și am uitat de plantă. Busuiocul, însă, a fost de toată isprava. Toată ziua făceam salate cu roșii și busuioc. Și mozzarela. Apoi am rămas însărcinată și mirosul lui a devenit o vreme de nesuportat pentru mine. Așa se face că toate au rămas abandonate. De către mine. Noroc cu soțul! El le-a ”luat de suflet”. Nașterea fetiței mele a întrerupt experiența mea botanică. Pentru că nefiind, cum spuneam la început, un om al plantelor (de apartament), nu am reușit să le mai acord din timpul și atenția mea. În schimb, admir cu toată sinceritatea pe aceia care fac asta. Care nu pot trăi fără plante pe lângă ei. Care le îngrijesc și simt în asta satisfacție și relaxare.

După ce am (de)plâns moartea floricelelor și lipsa mea de îndemânare, trebuie să vă spun și despre încăpățânarea unor plante de a-mi supraviețui, totuși. Nu le-am cumpărat, pentru că sunt genul de plante pe care n-aș fi dat bani. Și nici nu le-am acordat atenție decât rar de tot. Nici apă decât tot rar de tot. Despre a le da și altceva - cum ar fi pământ de calitate, îngrășăminte sau mai știu eu ce - nici nu poate fi vorba! Dar ele se țineau de viață cu o forță și determinare care m-a uimit.

Primul care merită menționat este un cactus. Era așa... cam cât un degețel mic de copil când am dat peste el. L-am găsit în apartament când ne-am mutat, acum 4 ani. Era într-un vas pe măsură, ca un degetar de mic - parcă era o jucărie, nu o plantă adevărată. De fapt chiar l-am bănuit că ar fi artificial, pentru că apartamentul fusese nelocuit vreun an de zile înainte să ne mutăm noi acolo iar el stătea pe pervaz, în plin soare. Mă gândeam că au și ei, cactușii, o limită... I-am pus, totuși, niște apă. Apoi am scurs-o, pentru că pământul în care era sădit o lăsase să treacă toată prin el. Parcă nici pământul nu era pământ adevărat... Nu l-am luat de pe pervaz, nu l-am mutat în alt vas - ar fi fost o prea mare bătaie de cap pentru un amărât de cactus care arăta vai de mama lui! Nu i-am dat șanse. Cu toate astea, așa rar când îmi aminteam de el trebuia să recunosc nu numai că nu murise, dar parcă se mărea. Am zis că mi se pare la început. Dar nu, el chiar creștea! Așa că i-am mai pus apă. Câte puțin de tot. Acum arată ca un castravete cornișon mai zdravăn. Iar așa-zisul ghiveci, mare cât un degetar, i-a rămas cam mic. Impresionat de hotărârea lui de a răzbi condițiile aprige (și nepăsarea noastră), soțul l-a mutat într-un alt ghiveci. Cam cât o ceașcă de mare, așa... Continuă să arate destul de inestetic, dar supraviețuieste!

O altă dovadă de determinare am primit-o din partea unei plante care nici măcar nu știu cum se numește. E genul ăla cu frunze cărnoase și lucioase. Nu-mi amintesc de unde am primit o frunză și am pus-o în apă. Eram pe atunci interesată să o prăsesc pentru că învățătoarea lui fi-meu de la școala unde abia îl mutasem ne tot bătea la cap să aducem flori la școală, să fie oxigen în clasă. (Mda, fiecare cu damblaua lui!) Luată din scurt, la prima mână am cumpărat o floare frumoasă de la Brico. A murit și aceea, dar nu la mine acasă, ci la școală. Pentru că n-am știut nici eu nici copilul că florile pe care ne bătea ea (învățătoarea) la cap să le duceam la școală (fiind nou-venită în clasă, am pus repede botul la tot ce spunea femeia aia, chestie care s-a dovedit mai târziu a fi păguboasă pentru mine și inutilă pentru copil), trebuia să le luăm înapoi în vacanțe, apoi aduse din nou la școală etc. Deci murise singură, părăsită. Așa că pe următoarea am decis să nu mai dau banii și, în schimb, s-o prăsesc dintr-o frunză. A fost o idee bună. Creștea planta mea... ca din apă. La propriu și la figurat. Impresionată de evoluția ei, am dus-o la școală, dar am avut grijă s-o recuperez la vacanță. Creștea într-un ritm incredibil. În scurtă vreme aveam ditai plăntoiul. Am schimbat ghiveciul și am început să-i mai răresc frunzele, că era o junglă în ghiveciul ăla și m-am gândit că se sufocă singură, sărmana. Acum îmi făcusem de lucru! Mizerie se făcea pe balcon de la frunzele căzute... ca la balamuc! Iar eu tot timpul pliveam la ea. Una dintre rămuricile tăiate am pus-o în apă, să îi fac plantei mele rost de o surată (și să fie oxigen in balcon, ha!). De învățătoare scăpasem între timp, deci acum era pentru mine. Și surata asta mai mică tot ca nebuna creștea! Populase foarte rapid cu rădăcinile ei subțiri întregul vas în care o pusesem eu la repezeală. Iar într-o zi am avut surpriza să constat că făcuse flori! Crezusem că face doar frunze și când colo, uite! Buchețele de floricele mici și galbene se ițeau prin rețeaua complicată de rămurele și frunze. Știți cum e când primești un cadou neașteptat? M-am bucurat foarte mult! Apoi m-am supărat. Nu pe ea, pe surata-plăntoi care trona în balcon. De ce amărâta asta din vasul cu apă, în care putrezeau, până-mi aminteam eu să mai schimb apa cu totul, frunze și rădăcini la un loc, căreia-i bătea soarele în cap toată ziua pe pervazul din bucătărie se hotărâse ea să-mi facă așa un dar frumos, iar plăntoiul ăla uriaș din balcon, care avea și ghiveci mare, și pământ cu minerale (sau ce-o mai fi în el), si aer (fără miros de mâncare) NU A FĂCUT nici o floricică?

Care e concluzia? Dacă aș fi un fotbalist (celebru), aș zice că dacă e să fie viață, e; și dacă nu e, nu e! Sau, cum aș spune-o eu: dacă știi să îngrijești plante, ai parte de ele; iar dacă nu, doar scrii despre cum nu te pricepi să faci asta! De fapt, am vrut doar să împărtășesc uimirea mea în fața dorinței aprige de viață (în ciuda neglijenței și indiferenței cu care au fost tratate) a unor organisme care fac posibilă, până la urmă, chiar viața noastră, a oamenilor. Mi s-a părut potrivit să scriu asta azi, de Ziua Pământului. Între timp am aflat că tocmai în această zi specială România a semnat Acordul de la Paris cu privire la Schimbările Climei. "Astfel, România recunoaște interdependența tuturor organismelor vii și își ia angajamentul să colaboreze la nivel global pentru a opri creșterea temperaturilor peste 2 grade Celsius."  

Să fie într-un ceas bun!

Foto credit: FreeImages.com/NikitaGolovanov