E
o tipă la un metru cincizeci, așa... O mână de om. Împinge pe aleea parcului
caruțul sport de două locuri, pentru gemeni. O știu de când împingea landoul de
două locuri. Stătea cu gașca ei de prieteni lângă taraba de la chioșcul din
parc, pe bancă. Un grup de părinți (mămici și tătici – mereu m-am întrebat lor
cine le face de mâncare acasă, de exemplu) care își consumă cafeaua și mica lor
bârfă în timp ce copiii lor la vreo 4-5 ani se aleargă prin chioșc. Acolo, la
banca de lângă tarabă (cei care o dețin fac și ei parte din această gașcă) am
văzut astă-vară chiar și petreceri de zile de naștere. Cu tort și sucuri la
PET-uri mari, nu la jumătate cum vând la tarabă. O întreagă lume...
Gemenii
au crescut, landoul a fost schimbat cu căruciorul sport. Ceilalți copii ai
găștii sunt, probabil, la grădiniță acum (e prânzul), iar părinții la serviciu.
Nu mai are gașca cu ea. Bebelușii de astă-vară sunt acum toddleri și mămicia ei
cunoaște provocări noi. Împinge căruțul cu o mână (deși se vede că nu e ușor)
și în cealaltă are o cafea. Judecând după paharul de carton, e luată de la
prietena ei cu taraba. (Hehe! Multă vreme, pe vremea când o plimbam pe fată în
landou prin parc, a fost și pentru mine singurul adult cu care apucam să schimb
câteva vorbe cât picura cafeaua în paharul de carton, în timp ce orientam cu
grijă căruciorul să nu-i bată soarele în ochi fetiței mele.) Ca și mine, chiar
și azi, n-a apucat s-o bea acasă (a mea a rămas în cană, pe masă. Dar cândva nu
apucam nici s-o fac...). Soțul probabil e la serviciu... Ea e singură cu cei
mici.
Îi
așează în două leagăne, unul lângă celălalt, și îi împinge cu rândul. O dată pe
geamănă, o dată pe geamăn. Dar fetița pare nemulțumită de ceva. Are un plâns
revoltat, cu note acute, care parcă perforează creierul (nu, nu doar ea... așa
e în general, la fetițe). Mămica încearcă s-o liniștească. Întâi cu vorba. Și
sărutările de mămică (alea cunoscute, în general, ca fiind vindecătoare). Nu e
simplu. Leagănul băiatului aproape ca nu se mai mișcă. Dar el nu se
împacientează. Își așteaptă rândul, răbdător. Fetița se liniștește o secundă și
mămica profită să împingă din nou leagănul băiatului, aruncându-i și lui un
zâmbet și o vorbă bună. O singură dată a împins, pentru ca s-a auzit din nou
plânsul iritat al fetiței. Femeia face un pas în lateral, ajunge la căruț și ia
din el o suzetă. O pune în gurița fetiței și aceasta tace din nou... o secundă.
Suficient cât să apuce mămica să mai împingă o dată leagănul băiatului. Secunda
s-a terminat, însă, și tocmai observ că fetița a scuipat suzeta jos. Acum are
motiv să înceapă să plangă iar.
Încă
o dată femeia execută pasul lateral la căruț, caută printre bagaje și găsește o
altă suzetă cu un sistem de prindere, pe care îl fixează de bluza fetiței,
încercând, în acet timp, s-o linișteaqscă vorbindu-i. Între timp, băiatul,
liniștit în continuare, suge cu sârg lanțul leagănului său. Fata s-a liniștit
cumva, e ocupată acum să studieze sistemul de prindere al suzetei. Așa că
mămica are timp să dezlipească limba băiatului de pe lanțul delicios, să-i
împingă leagănul de două ori și să soarbă chiar o gură de cafea. Uitasem de
cafea. Unde o fi fost pitită? Oricum, ea n-a uitat de ea și a apucat să se
bucure și de o a doua gură înainte ca fetița să-și arate din nou nemultumirea
profundă în felul ei specific: plângând insistent și categoric. ”Nu mai e loc
de întors”, parcă vrea să-i spună mamei. ”Nu mă mai păcălești cu nimic!” Cât
mi-am aruncat eu ochii după ale mele (fată și bonă), mămica îi așezase deja în căruț.
Băiatul era întins, părea să doarmă. Fetița plângea în continuare, intermitent
de data aceasta și mama îi pusese în mână un biscuite. Totul în mare grabă, cât
să nu permită ca plânsul fetiței să-l trezească (mda! dormea deja șmecherul!)
pe băiat. Iar fetița avea acum ce face și încetase să mai plângă...Cumva mămica
reușise să-i împace pe amândoi.
Femeia
micuță a trecut pe lângă mine împingând căruțul mare (pentru doi, deh)... Mă
uitam la ea cu admirație. Mie mi se pare uneori că e greu să mă descurc cu
una... Iar ea avea doi, după câte se pare foarte diferiți ca personalitate și
program. Poate are și ea momente de slăbiciune (am zis ”poate”? Ar fi culmea să
nu!!!). Dar așa, dacă te uiți la ea, chiar obosită, (cel mai probabil)
nedormită și nebăută cafea, e un om ca noi ceilalți. Și nu mă pot abține să nu
mă întreb: ”Dar când râd, când sunt amândoi fericiți, simultan, cum o fi? Cum o
simți ea, mămica, momentul ăla?”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu