Când eram mică, a fost o perioadă când cei din
jurul meu credeau că-mi place să pictez. Și ce frumos am reprodus eu scena din
Abecedar (sau Citire, nu mai știu exact) în care moare soldatul care transmite
situația frontului și Măriuca, plină de curaj, preia ea această sarcină (până
cade și ea, răpusă de un glonț inamic)!!! Faptul că mâna mamei muncise mai mult
decât a mea la desenul ăla a contat mai puțin... Însă curând am fost în stare
să înțeleg și singură diferența dintre lucrările mele și ale cuiva care chiar
are talent... și că, de fapt, nu-mi plăcea, dincolo de cât de bine mă simțisem
fiind apreciată pentru Măriuca... Deci am înțeles și acceptat destul de ușor că
desenul, pictura nu-s de mine. Și ce dacă orarul avea în continuare ora de chin
trecută acolo!... Doar nu era să dea profesoara nota 4 la desen! Să strice
media unui elev care învăța bine (vorbesc în general, da?) doar pentru că nu
avea talent la desen... Nu mi-am făcut probleme și uite că am scăpat și de
școală. Am crezut că am scăpat. Greșit! Au venit copiii. Ai mei, proprii, nu
ăia pentru care mă pregătisem să le devin învățătoare (și care au ”scăpat” ca
prin minune!).
La primul copil tot a fost lejer... Pentru că sora
mea era ”liberă de sarcini” (materne, evident), așa că a fost o mătușă minunată
pentru fiul meu. Cu atât mai mult cu cât talentul la ea era evident, a devenit
destul de clar că sarcina de a desena copilului îi revine cu onoare. Mă mai
prindea fi-meu și pe mine la înghesuială câteodată... dar c-a s-o scot la capăt
așa, pe loc, găseam resurse. La fi-mea, însă, sunt pe cont propriu. Soră-mea nu
mai e liberă.
Cumva asemănător au stat lucrurile și cu cântatul.
De fapt nu cu cântatul în sine, ci cu repertoriul. Am învățat eu câteva cântece
la primul copil (în plus față de ce știam din liceu), dar la fi-mea a trebuit să
recuperez masiv, din cauza evoluției tehnologice (youtube-ul mă împingea de la
spate)... Și stau acum și mă gândesc cum am ajuns, pentru fi-mea (în mod
special, din motivele amintite), să fac lucruri pentru care eram sigură că nu
am resurse, abilități, aptitudini să le fac. Dar trebuie să le fac. Iată mai
jos lista lucrurilor care mi-au forțat limitele ca părinte.
Când ești părinte trebuie, chiar dacă nu poți / nu
știi / nu ai cum:
- să desenezi - am spus în introducere cât de evident îmi este că nu am talent în zona asta. Dar am umplut o agendă de desene cu creioane colorate plus aleile parcului cu desene în cretă. Suferința mea e nemărginită, căci printre artiștii-părinți cu creta în mână din parc sunt și persoane ca soră-mea, așa... Tot ce le iese din cretă arată foarte bine, credibil, haios, cu proporții corecte, cu detalii, desene care sunt începute de la două capete, dar când acestea se întâlnesc arată de parcă omul a avut o schița dedesubt pe care a urmat-o! Mi-e rușine, recunosc. Să spună prietena mea, Kitty, ce îi desenez eu în parc de câte ori ne vedem: un soare! O lună! (Entuziasmul care însoțește anunțarea subiectului e foarte important, fiind, evident, menit să compenseze lipsa de consistența artistică a operei!) Dacă treaba se îngroașă și chiar vreau să dau bine, atunci desenez o salvare (ambulanță se numește, de fapt) sau un taxi. V-am luat piuitul, este? Pot, de asemenea, cu deprinderea unui copil de clasa a IV-a, să mai desenez: o casă (chiar și văzută în spațiu) cu uși și ferestre care nu au proporțiile corecte, dar au, în schimb, perdeluțe; un pom (în stil ”acadea”) la care pot evidenția câteva crengi mai groase mai spre baza coronamentului; o minge; un balon colorat (e plină agenda de ele!); o banană; un măr; o pară; o portocală, flori de trei tipuri: ghiocei, lalele și... flori (nu știu cum se numește specia, dar numai pe aia o știu); un trifoi cu patru foi; o umbrelă; un curcubeu; o prințesă (să-i zicem așa și să mai amintesc o dată nivelul deprinderii: clasa a IV-a).
- să cânți - în mod evident vorbesc despre cântece de copii, că doar nu interesează pe nici un puradel că știi tu... imnul! Cântece de leagăn, cântece de sărbători sau despre anotimpuri, cântece cu copii și animale etc. Cântate atunci când și unde are chef copilul. Și neapărat pe ”repeat”. Tot drumul nostru spre parc repetăm într-una de ceva vreme ”Bate vântul frunzele”. Iar și iar. Și încă asta e bine. Mai nou știe de la bonă ”Du-mă-acasă, măi, tramvai!” sau aseară am auzit-o cu ”Și-altă dată”...
- să reciți cu intonație - nu înțelesesem de ce puneau profesorii de română de pe vremea mea atâta accent pe memorarea poeziilor și recitarea lor cu intonație. Deci n-a fost în van efortul meu! Acum o văd pe fata mea cum ridică ochii din carte și mă privește, extrem de interesată, când marchez corespunzător mirarea sau supărarea unui personaj (la vârsta asta poeziile sunt cu personaje).
- să citești povești pe roluri - să-ți îngroși vocea dacă vorbește lupul, să o subțiezi dacă vorbește șoricelul etc.
- să poți să interacționezi cu personaje imaginare - nu știi când apar și unde sunt, ca de-aia sunt imaginare, nu? Și dacă nu ești pe fază, superi copilul. Ți-o iei, adică.
- să sari pe trambulină, chiar dacă ai probleme cu vezica - pentru că nimic nu este mai amuzant pe lume decât săritul la trambulină. Despre partea cealaltă prefer să nu povestesc...
- să ieși afară în parc și să te bucuri de o joacă cu copilul chiar dacă ai o migrenă îngrozitoare, pe care nici o ”aerisire” și nici o pastilă-minune-care-să-aibă-efect-rapid nu o poate rezolva. N-are sens să detaliez.
- să fii un bun actor - ca să nu se cunoască pe fața ta cât te chinuie vezica sau migrena în timp ce te joci cu copilul sau să nu-ți tresară nici un mușchi când îi spui copilului că nu mai e ciocolată în frigider.
- să gătești împreună cu copilul, încercând să te stăpânești să n-o iei razna când acesta vrea ”să facă el” ceea ce tu ai nevoie și știi sigur că el o va face vărsând, murdărind, risipind, distrugând etc. Și, mai ales, să faci curățenie după. Și să te bucuri că ai avut o asemenea experiență interesanta alături de copilul tău. Și, prin urmare, să o postezi și pe facebook.
- să faci diverse proiecte de ”lucru manual”, deși nu-ți place și nu te pricepi, dar știi că pentru copil e benefic și distractiv. Lipsa de îndemânare la mine cuprinde toate domeniile lucrului ”de mână”. Și, cu toate astea, nu v-am povestit eu cum am făcut fetei un brad de Craciun de fetru? Pentru de dimineață!
- să joci fotbal dacă ai băiat. Faptul că ești de sex feminin sau în pantofi cu toc sau că mingea e prea grea și udă și murdară nu sunt motive suficient de bune ca să te sustragi de la așa o distracție.
- să înveți copilul să meargă pe bicicletă, chiar dacă nu știi cum s-o faci, pentru că tu ai învățat ”the hard way”, învinețindu-ți noada pe bicicleta (prea mare a) bunicului...
- să înveți copilul să se dea cu rolele deși tu nu ai habar ce e aia. Asta vine cu corolarul (bun la toate punctele): ”sa fii creativ”. În cazul rolelor, soluția găsită de mine a fost să i le pun în picioare și să-l invit să se dea singur pe hol, în casă, până învață (aveam hol lung, cu mochetă... plus că luasem un set complet de protecții).
- să fii capabilă să recunoști plânsul copilului tău, aflat printre alte zeci de smiorcăitori la locul de joacă. Știți că plânsul provoacă panică la specia noastră, da? Dacă n-ai știi să deosebești care e plânsul propriului copil, nu ai rezista la locul de joacă, unde scâncetele, plânsetele și urletele se împletesc, provocate fie de căderi de pe tobogan sau pur și simplu din picioare, loviri între copii sau de obiectele din jur, eșecuri în îndeplinirea unor sarcini asumate temerar, disputele legate de refuzul de împărți jucăriile, pretențiile adulților de a respecta programul stabilit pentru ieșirea în parc etc.
- să ai o memorie bună, capabilă să rețină toate poveștile, personajele și întâmplările prin care trec ele. Plus desenele animate. Plus numele copiilor din parc și de la grădiniță și pe al fraților și surorilor lor, pe al păpușilor lor și altor personaje importante din viața lor.
- să ai imaginație - pentru că fiul / fiica ta are așteptări mari de la tine. Cum ar fi, de pildă, să dai nume potrivite jucăriilor. Și să inventezi povești despre ele. Și, mai apoi, să ai o explicație pertinentă pentru orice ”De ce?” care le va ieși pe gură, indiferent cât de stupidă pare a fi întrebarea.
Și lista rămâne
deschisă...
Comentarii
Trimiteți un comentariu