Am fost la atâtea meciuri de handbal ale lui
fi-meu, care, încheiate cu victorie sau înfrângere, au fost cam la fel. Ăsta
despre care vreau să povestesc acum a fost altfel. De la detaliile tehnice,
pana la chestiuni mai de ... finețe (în special în aspecte care țin de
manifestarea emoțiilor părinților, copiilor și antrenorilor). Știam că băieții
noștri vor juca cu o anumită echipă și fi-meu (pe post de spectator, de data
asta) se aștepta la ceva gen "derby", deși un semnal de alarmă era,
totuși, faptul că în anul competițional anterior nici nu auzise că ar exista
această echipă. Nu s-a spus în clar, dar cel mai probabil am concluzionat că a
fost un meci amical. A avut, însă, elemente care l-au făcut special și de aceea
am decis să scriu despre el.
Întâi am observat diferențele de ordin tehnic, să
zic așa, care săreau în ochi:
- echipa pe care am văzut-o încălzindu-se și apoi intrând în teren era formată DOAR din 6 jucători (în mod normal trebuie să fie 6 plus portar plus, eventual, rezerve). Erau șase inclusiv portarul. De fapt, nu aveau portar. Jucătorii făceau cu rândul pe portarul. Prin rotație. Scoteau maioul de jucător și schimbau poziția când îi numea antrenoarea;
- jucătorii nu aveau echipament, ca ceilalți: culori dedicate, numere pe tricou, eventual și nume. Toate astea lipseau. Peste ce îmbrăcaseră ei acasă, trăseseră un maiou portocaliu (din ăla minimalist, care să se potrivească oricui), ca să se vadă că sunt din aceeași echipă. Din când în când, cum spuneam mai sus, vedeai câte unul că-și dă maioul ăla jos și fuge în poartă: el urma, deci, să fie portar pentru următoarele minute;
- antrenoarea - căci era o femeie - nici nu ziceai că e antrenoare. Inițial am crezut că e mama vreunui copil. Stătea cuminte pe margine, era bine-dispusă și bătea palma cu băieții la vreo fază reușită. Cum să-mi dau seama că e antrenoare, deci? Nu se agita, nu dădea din mâini, nu era în trening și nu țipa pe teren la copii. Hmmm! Ciudat!
- la 6 copii, erau cele 6 mămici corespunzătoare, cu alți copii mai mici după ele (așa vin mamele la meciuri, deh!). Nu stăteau în grup compact și nici măcar nu nimeriseră tribuna oaspeților. Așa că erau răspândite printre "ai noștri". Am realizat asta târziu și mă gândeam ce o fi fost în timpul meciului în sufletul lor auzind comentariile băieților și fetelor noastre (la noi se poartă mulți susținători): "îi spargem", "la zero îi batem", "îi umilim", "vai de capul lor" etc. Le-am redat pe cele mai cuminți, da? Aceste mămici, după modelul antrenoarei, stăteau și ele cuminți, îi încurajau pe băieții lor la fazele frumoase, le trimiteau semne de apreciere. Dar totul la modul cel mai cuminte pe care l-am văzut eu până acum. Mă uitam la ele (odată ce m-am prins ce e cu ele acolo, cine sunt) și îmi aminteam de disputele în care se angajează, cam la fiecare meci, unii dintre părinții colegilor fiului meu cu părinți din echipa adversă... Și mi-a părut rău pentru ceea ce probabil le auziseră urechile la adresa copiilor lor. M-am simțit rușinată eu însămi pentru că spusesem despre antrenoare că se purtase de parcă picase din cer când s-a cerut primul "time out" (femeia se mirase de ce se oprise meciul și a primit de la arbitru explicația că se ceruse "time out"). Le-am urmărit pe aceste mămici cum rămăseseră la fel de vesele și susținătoare, deși echipa copiilor lor lua bătaie. Am auzit-o pe una spunând că era o experiență interesantă. Meciul ăsta în care luau bătaie! Unde mai pui că la un moment dat unul dintre băieți a fost lovit și a avut nevoie de câteva minute de pauză pe bancă (unde a primit îngrijiri medicale), deci echipa juca acum în 5 la 7...
Însă nu doar mămicile păreau să fie zen, ci și
copiii. Doar cel lovit a avut un moment de furie. Altfel păreau să se bucure de
joc și mai și înscriau din când în când.
Pe antrenoare am văzut-o purtându-se cu ei ca o
mamă. Ca o mamă care a luat cursuri de parenting modern, nu orice fel de mamă.
Și asta era ceva deosebit în lumea asta, a sportului de performanță. Ca să fie
mai clar, sunt obișnuită antrenorii care aleargă pe lângă teren, se agită, dau
indicații, gesticulează din mâini, bat din picioare, se înroșesc la față de
nervi, bat cu pumnul în pereții sălii...
Am scris acest text cu ceva timp în urmă, când
abia începuse sezonul competițional. A început greu, chinuit, cu lipsă de arbitri,
asta pe lângă lipsurile cu care deja eram obișnuiți din anul anterior. Cu
reglementări noi și scandaluri de culise. Și, deci, multe frustrări. Așa că
acest meci a fost cu totul și cu totul diferit prin atitudinea echipei adverse
(jucători, antrenoare, părinți). Acum multe figuri importante discută în
spațiul public despre faptul că nu se poate obține performanță așa, cu
binișorul, cu vorba bună, fără corecții fizice. Sau, mai bine spus, se discută
despre faptul că abuzurile sunt justificate prin obținerea performanței. Nu
sunt de acord cu asta. Ca om și ca mamă. Nu cred că suntem doar animale și
atunci n-ar trebui să fim tratați astfel. Nu doar noi, ci mai ales copiii
noștri. În anul de grație 2016 cred că s-ar cuveni să avem alte opțiuni și altă
deschidere a minții... Nu știu dacă, de exemplu, acești copii pe care i-am
văzut jucând atât de frumos, de fair-play vor ajunge pe culmile cele mai înalte
ale handbalului. Dar ce? Toți cei care au luat bătaie, care au suferit abuzuri
de diverse feluri la antrenamente au ajuns campioni mondiali? N-aș zice. Nu
cred că un antrenor care se poartă abuziv față de sportivi o face doar cu unii,
cu ăia care ajung sus de tot și încep să creadă, astfel, că ”se merită”... O
face cu toți și dintre toți unii se întâmplă să aibă datul necesar și norocul
să ajungă ”mari”. Și spun atunci acești oameni fără minte (de la care, însă,
te-ai aștepta să aibă minte) că... a meritat bătaia ce și-au luat-o. Nu! Nimic
nu merită așa ceva! Dar să zicem că înțelegem că sportivul ajunge să creadă că
merită, așa, ca doamna Lipă (păcat, doamnă).... Dar ceilalți? Cu ei cum rămâne?
Cei care, ca și dânsa, și-au luat-o fără să ajungă în situația ”să se merite”?
Sunt doar victime colaterale ale succesului plătit cu abuzuri și însoțit, iată,
de un fotoliu de ministru și recunoașterea aferentă a celor ca doamna Lipă?
Stăm acum pe margine și ne dăm cu părerea dacă e
bine să acceptăm aceste abuzuri asupra copiilor noștri ca ”plată” pentru
recunoașterea eforturilor făcute și a rezultatelor obținute. Vorbesc de mine și
de alții ca mine, spectatori - atât ai performanței sportive, cât și ai
circului mediatic pornit acum de la destăinuirile Mariei Olaru. Cât de alienați
să fim să ne pese mai mult de steagul care se ridică pe cea mai de sus treaptă
a podiumului mai mult decât de urmașii noștri, de sănătatea lor mintală, emoțională,
de integritatea lor fizică? Cât de prefăcuți suntem ca să pretindem că nu știm
că până să aibă copilul ocazia să-ți arate talentul, îl mănâncă altele, care
vin de la noi, adulții care ar trebui să avem grijă de ei: lipsa condițiilor
adecvate de antrenament (săli, condiții de igienă etc.), lipsa echipamentelor,
lipsa fondurilor de deplasare, lipsa arbitrilor, lipsa interesului față de
pregătirea viitorului sportului (oricare ar fi el) la nivel înalt, lipsa de
moralitate? Nu e suficient, oameni buni?
Discuția asta merită mult mai mult – spațiu,
efort. Însă numai dacă ai cu cine să o faci. Citind atacurile la adresa Mariei,
am ajuns la concluzia că... nu prea ai cu cine. Și chiar și asta e mare
păcat... Oameni la care te aștepți să aibă mintea deschisă s-au repezit cu
niște acuze nedemne de ei. Nici antrenorii (în cauză) nu înțeleg. Cred că dacă
acum ceva timp fosta sportivă le mulțumea, înseamnă că... acum e pusă de cineva
să dea cu noroi. Nu înțeleg că discuția asta nici măcar nu este despre
persoanele lor neapărat... Și nici despre ceea ce unii numesc cu atâta emfază ”sportul
românesc”. Păcat!
Așa că îmi cer scuze că n-am putut (așa cum n-am
putut nici să citesc fragmentele publicate din cartea Mariei) să scriu un
articol numai despre asta. Dar nici nu am putut să tac. Pentru că știu că tăcerea
nu ajută, doamna Lipă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu