Morocănoșii

Morocănoșii au apărut în viața noastră brusc, într-o zi de sărbătoare: Sfântul Gheorghe. N-o să uit, că are legătură cu ei. Fata povestea cu multă însuflețire cum au venit morocănoșii în parc și cântau la trompetă și aveau și tobe... Iar ea a pus mâinile la ochi ca să n-o vadă (daaaa, încă e la vârsta la care crede că dacă ea își acoperă ochii, nu o mai văd ceilalți. Să vedeți ce amuzant se ascunde ea prin casă!). Ha? Am făcut investigații să înțeleg ce se întâmplă și am aflat de la bonă că o mică fanfară venise în parc, la monumentul infanteristului, să depună coroane niște mari șefi. Sfântul Gheorghe, războinicul care a omorât balaurul!!! Ring the bell? Cum naiba i-a venit să le zică așa? Cică – aflu tot de la bonă – știe că Barbu Ștefănescu Delavrancea (adică nu el, ci statuia care-l reprezintă) din parc de la noi, care se uită așa încruntat, este ”morocănos” (după definiția bonei). Fata a văzut undeva o asemănare între poziția țâfnoasă a scriitorului și militarii cu trompete și tobe (și ce mai aveau ei, dar astea s-au remarcat mai tare, se pare). Așa că le-a zis ”morocănoșii”. Iar când povestește însuflețită despre ei ceea ce se aude este, de fapt, un ”borcănoșii”. Ceea ce este foarte amuzant pentru noi, cei din casă. Ceilalți nu înțeleg nimic.

”Și cum erau îmbrăcați?” Cică erau îmbrăcați la fel. ”Aha. Aveau uniforme. Așa se cheamă când sunt îmbrăcați la fel. Și ce culoare aveau uniformele?” Ea: ”Roz.” Roz? Copilul meu știe ce e roz, deși în acel moment am început să mă îndoiesc. Am verificat: da, știa ce e roz. ”Deci, ce culoare aveau uniformele morocănoșilor?”. ”Roz”. Am lăsat-o baltă pe moment, dar am revenit în zilele următoare, în care discuțiile despre morocănoși au fost prezente fără voia noastră oricum. Fata povestea iar și iar cum au venit morocănoșii cu trompete și tobe și au făcut gălăgie și ea a pus mâinile la ochi să n-o vadă. În acest punct mă lansam eu: ”Și ce culoare aveau uniformele morocănoșilor?”. ”Roz” era, invariabil, răspunsul ei. N-am reușit să capăt altul, indiferent de câte ori am / a reluat discuția. Am cedat, am acceptat că militarii ăia erau o specie nouă, despre care eu încă nu aflasem: una cu uniformă roz.

Intrigată și amuzată de interesul ei pentru ”morocănoși”, am început să mă interesez de ocazii de a asculta / vedea fanfara live, cu fata. Și chiar s-a ivit una la scurtă vreme. Se celebra ziua veteranilor în centru, în parcul Colțea. Am luat o prietenă și pe șmecherașul ei cum noi și am plecat să-i vedem pe morocănoși. Mda, clar erau morocănoși și ăștia. Iar fata tot încerca să se ascundă, să n-o vadă. Într-un final, ne-a venit ideea să ne relocăm la niște bănci undeva în lateralul scenei, ceea ce a îmbunătățit mult lucrurile. Abordarea din lateral sau chiar din spate a ”morocănoșilor” s-a dovedit a fi mai confortabilă pentru fată, care la final a îndrăznit chiar să se plimbe printre ei, în timp ce aceștia își strângeau... trompetele.

Acestei experiențe cu ”morocănoși” a urmat alta, la ceva vreme distanță, un eveniment care ne-a devenit foarte drag: Festivalul Amintiri din copilărie, organizat de Teatrul Ion Creangă din București. Vedeta ediției de anul acesta a fost (pentru noi, cu siguranță) orchestra La Frustica, din Italia. Sau, cum le spune, cu mult drag, fata: ”Morocănoșii mei”. Niște figuri de oameni! M-au entuziasmat și pe mine! E ceva cu totul deosebit, n-am mai văzut așa ceva! 

În primul rând, faptul că aveau niște uniforme și instrumente care păreau ale unei orchestre, unei fanfare... îi făcea să pară cumva sobrii. Dar era doar o primă impresie... greșită. Nu erau deloc morocănoși în sensul cunoscut, nici măcar sobrii. Cu excepția ”tamburului major” care arăta puțin înspăimântător, dar până la urmă ne-am obișnuit cu figura lui bizară.

De fapt erau niște figuri vesele, unii tineri, iar alții destul de vârstnici, însă plini de o voie bună molipsitoare.

Costumația (la spectacolele din cadrul Festivalului Amintiri din copilărie au fost îmbrăcați ca în ultima poză din articol) era sărbătorească și chiar burlescă, iar instrumentele erau, unele dintre ele, absolut caraghioase. Erau ca niște jucării, care făceau zgomot – iar una dintre ele avea chiar o statuetă de copil, un fel de Manneken Pis care stropea mulțimea cu apă când cel care o mânuia învârtea o manetă. Dar aceste ”instrumente” nu erau degeaba așa... ele ajungeau invariabil în mâinile micilor spectatori cu ochii mari de mirare. Asta cred (pe lângă repertoriu) mi-a plăcut cel mai mult: faptul că nu doar cântau, ci interacționau cu publicul la modul direct. În timp ce unii dintre ei (care aveau instrumentele ”serioase”) cântau pe scenă, ceilalți se învârteau printre părinți și copii, invitându-i să testeze ”instrumentele” (mai puțin serioase), toți copiii care-și doreau ajungeau să facă asta (ceea ce-i umplea de încântare) și nici măcar nu se certau sau împingeau ca să ajungă primii. Îngăduința și răbdarea morocănoșilor ăstora mi-au câștigat admirația. 

Am luat pozele de pe site-ul lor ca să vedeți despre ce vorbesc. Pentru că atunci, pe loc, nu am avut cum să le fac poze. Pe lângă faptul că eram cu ochii pe fată, veselia care pusese stăpânire pe noi m-a făcut să uit până și de poze... Cântam, dansam, purtam fata în cârcă pentru a vedea mai bine, băteam din palme... Dar să revin la ciudatele instrumente-jucării. În imaginea de mai jos apar două dintre acestea: o chestie din trei bețe care era ținută în mâini și loveai bețele din exterior de cel din mijloc și asta era toată ”cântarea” plus acea foarfecă uriașă care avea în vârf niște talgere – forfecai și talgerele se loveau, scoțând sunete. Simplu, nu? Și amuzant. (Amândouă sunt în partea dreapta a fotografiei.)

 

Am decis să nu lipsim de la nici o reprezentație de-a lor din cadrul festivalului. Iar pentru asta, am îndurat chiar și o ploaie torențială în ultima seară. Aș fi rezistat până la urmă pentru că nu-mi doream să pierd spectacolul final, dar nu era vorba numai de mine. Fata era udă complet, fi-meu la fel, ceilalți spectatori au fugit și ei speriați și chiar daca artiștii ar fi rezistat și ei... cui să mai cânte? Numai mie?

Repertoriul era foarte bine ales, muzică italienească destul de cunoscută și publicului românesc: Alla fiora, Azzurro, Bamboleo, El porompompero, Funicolì funicolà, Marina, Nannì, Nel blù dipinto di blù, O sole mio, Quando quando quando, Reginella campagnola, Romagna e sangiovese... Am luat titlurile tot de pe site-ul lor.

Cântau, mărșăluiau și executau chiar pași de dans, în funcție și de piesă și, probabil, de zona de desfășurare. Poate de aceea aveau stabilit un anumit traseu prin parc: o zonă unde începeau să cânte, stând o perioadă pe loc, apoi mărșăluiau puțin în pași de dans până la scenă. Acolo, cum spuneam, o parte urca și cânta, iar alta se învârtea printre spectatori. Făceau o chestie serioasă într-un mod jucăuș, care i-a câștigat atât pe copii, cât și pe părinți. N-aveai cum să nu te trezești dansând și cântând! Uitai de griji, de tot...

Mi-au plăcut foarte mult! Am doar vreo două poze în telefon și când le vede, fata întreabă: ”Sunt morocănoșii mei?”, ”Da, morocănoșii tăi”... și ai mei... și ai tuturor pe care i-au distrat de-a lungul timpului prin călătoriile și spectacolele lor. Eu nu m-am săturat de ei! Aș vrea să mai vină. Nu știu cine i-a adus de data asta, dar să-i de Dumnezeu sănătate, că bună idee a avut!

Foto credit: La Frustica