Am avut de petrecut câteva zile
cu fetița mea în oraș. Nu la mare, nu la munte... în oraș. Așa că am vrut să-i
ofer câteva experiențe noi, pe care în mod normal nu mi-e la îndemână să i le
ofer – pentru că n-am suficient timp, de regulă. Bifasem deja într-unul din
weekendurile trecute și Grădina Botanică și Grădina Zoologică – prima fiind o
experiență mai plăcută decât a doua. Am mers și în Herăstrău, la locul de joacă
de lângă Casa Presei, apoi cu vaporașul și pe jos pe insulă să vedem lebedele
și păunii. S-a dovedit o alegere foarte bună, ziua a fost minunată, fata s-a
distrat, a văzut și făcut lucruri noi.
Dar
venea o nouă zi de vacanță și aveam nevoie de-o altă idee. A părut simplu:
Orășelul Copiilor. Știam că era bine cotat printre părinți, că erau multe
instalații și locuri în care un copil se poate distra. Personal nu mai fusesem
de vreo 4-5 ani, când îmi amintesc că fi-meu s-a dat în niște bărcuțe pe apă.
Deci aveam așteptări mari.
Era o zi foarte călduroasă de
vară, dar ne așteptam ca asta să nu constituie un impediment în Orășelul
Copiilor. Sunt destule de făcut, nu? Am intrat pe la stația de metrou
Brâncoveanu și am fost neplăcut surprinsă de ”zidul” care înconjura parcul.
Poate că cei care l-au conceput au gândit că va arăta ca zidul unui castel din
poveste. Dar zidul – din poveste sau nu – rămâne zid, adică o construcție
menită să țină departe... ”cotropitorii”? Să apere ce e înauntru, nu? De cine?
Și ce să apere? Nu pare normal să ”ascunzi” un parc, un petic de natură de
oameni, nu? Oamenii sunt parte din natură iar asta așa ”îmblânzită” pe care o
numim parc nu are nici un sens s-o separi, s-o ții departe de oameni.
Construcția în sine și ideea de la care s-a născut – oribile! Dar hai să nu ne
demoralizăm de la intrare!...
Totul părea mort înauntru, deși
oameni și mai ales copii erau destui. Păreau că sunt pe fugă, în drum către
ceva. De altfel, chiar de la intrare îți atrăgeau atenția instalații mari,
roller coaster, tiribombe, saltele... toate strânse, închise, nepopulate,
părăsite parcă. Facem o scurtă recapitulare, în încercarea de a găsi o
explicație pentru aerul ăla trist al unui parc de distracții închis: e vară, e
vacanță, e pranzul... de ce nu merg instalațiile? Am căutat repede un loc de
joacă pentru că fata începuse să-și piardă răbdarea văzând că tot mergem prin
mult-lăudatul loc de joacă dar posibilitatea de joacă încă nu apărea... Greu să
ajungem la el, deși era, practic, în fața noastră! Accesul la locul de joacă se
făcea printr-o ”rețea” complicată de alei. Nu era o alee care să meargă drept
către locul de joacă pe care, venind dinspre aleea principală, îl vedeai, cum
spuneam, chiar în fața ta. Nu. Era o alee care o lua la dreapta, apoi una care
cotea la stânga.... WTF???? După ce că erau gândite prost acele alei (ca
orientare), mai erau și mărginite de un gărduleț de fier – neestetic și total
nepotrivit pentru copii. Era la nivelul acestora, exact cât să meargă, spre
exemplu, fata mea cu mâna pe el, însă felul în care era făcut era extrem de
periculos, pentru că fierul ăla nu avea finisaj potrivit pentru mâinile și
neatenția specifică celor mici. Și de ce să fie gărduleț care să împrejmuiască
spațiul verde dintre alei? Ca să ce? Să țină oamenii departe de iarbă? Din nou?
Nu se lămurise odată povestea asta cu accesul oamenilor pe spațiul verde? Ca și
în cazul zidului de la intrare, tot ca să ferească spațiul verde, natura de
oameni? În ce secol trăiesc oamenii care ”organizează” parcurile și au grijă de
ele? Pentru că din secolul ăsta nu par...
În fine, ajungem la un loc de
joacă. Instalațiile sunt OK, numai că fiind puse în plin soare, nu ne-au fost
accesibile. Topoganele frigeau copiii la funduleț, leagănele la fel... Câteva
bunice / bone obișnuite ale locului despuiaseră copiii de tot, la chiloței /
pamperși și tot curgeau apele pe ei, sărăcuții! N-am stat mult, nu mai puteam!
Cum
spuneam, nu am fost de multe ori acolo, însă în felul acesta, cu toate
instalațiile închise, locul îmi era de nerecunoscut. Am pornit din nou pe altă
rețea complicată de alei pentru a explora mai departe, în speranța că vom găsi
ceva drăguț pentru fetiță – așa cum ne propusesem și îi promisesem. Aceeași
tristețe și dezolare în jur, deși se vede clar că fuseseră bagați bani grei ca
să se amenajeze... un loc oribil. Și ostil. Am trecut pe lângă un alt loc
îngrădit pe care scria ”Plajă ecologică”. De ce o fi fost ecologică, ne-am
întrebat. Că era iarbă și atât. Așa cum o lăsase Dumnezeu. Și nimic mai mult.
Nu sursă de apă, nu dușuri să te răcorești, nimic. Deci ecologică, în sensul
de... la voia Domnului. Acum îmi dau seama că arăta ca o cușcă, așa cum văzusem
la Grădina Zoologică. Iar oamenii despuiați care făceau plajă... să mai zic? Mă
rog, fiecare cu plăcerile lui...
Alte locuri de joacă clasice se ițeau la
orizont, tot în soare, așa că le-am ocolit de la distanță – deci și lipsa
copacilor are avantajul ei, acela că vezi la distanță mare și iei decizii
devreme dacă vrei sau nu să mergi mai departe. Am grăbit pasul spre ieșire, să
căutăm un loc umbros măcar... Am zarit niște mașinuțe din acelea cu fise. Am
zis: măcar atât. E destul de obișnuită fata cu ele, avem și la noi în parc,
dar... măcar aici sunt altele și dacă tot am bătut drumul... Surprizele ne
așteptau și aici pentru că... nici alea nu mergeau. Da, nici alea care merg
fără să stea cineva lângă ele, să taie bilete sau mai știu eu ce să facă.
Complet autonome, bagi banu’ iese fisa și-ți vezi liniștit de ale tale. Nu doar că nu mergeau, dar
părea că firul de alimentare cu curent electric fusese tăiat și... lăsat așa,
atârnând. Ne-am crucit. Indolență, nesimțire și chiar atentat la siguranța
cetățeanului.
La mașinuțele alea la care
distracția constă în tamponări când am fost să le vedem pentru că prezența lor
acolo a stârnit curiozitatea copilului, ni s-a strigat din depărtare, de către
un cetățean care se îndrepta grăbit spre noi, că ”nu e voie”, să plecăm de
acolo. Deci nici cu privitul de aproape nu era voie...
Am
găsit puțină viață la toalete... Câțiva papagali în colivii, de care ne-am
amuzat puțin cu fata. Și mai era viață undeva: la terase. Bine că măcar cu
adulții e prietenos parcul ăsta! Uite, de exemplu, asta și-a pus pe margine
niște pitici de grădină, pe care i-a legat cu sârmă (ce le trece prin gură) de peretele exterior, ca
să nu fugă!
Pe
drumul de întoarcere am zărit în stânga ieșirii (adică în dreapta intrării)
trenulețul (care nu mai era trenuleț, de vreme ce nu mai era pe șine, ci pe
roți) oprit și acesta. I-am dat ocol cu fetița, am recapitural personajele
desenate pe el și... atât. Era și acela ieșit din circuit, ca mai toate
celelalte chestii de pe-acolo.
Orășelul tristeții copiilor! Pentru
că tristă a fost experiența, neprietenos parcul și jalnic ca...
funcționalitate. Ah! Dar avea o grămadă de polițiști care mișunau pe acolo.
Probabil că era unul dintre acele orașele ca în Vestul Sălbatic, cu o rată
foarte crescută a criminalității...
Și... din categoria ”Așa da”,
alt parc, alt sector. Aleile parcului Kiseleff sunt facute pentru a fi bătute, încălcate (ca limite),
iarba este călcată în picioare de adulți și mai ales de către copii (inclusiv
desculți.... și n-am auzit pe nimeni să fi luat căpușe), bătută cu mingea,
gândacii și furnicile care o populează sunt studiate cu atenție de micuți,
porumbeii hrăniți (cu pufuleți, da, asta e), florile mirosite, corcodușele mâncate etc. Un parc prietenos, aproape de oameni. Nu e totul perfect,
dar abia acum îmi dau seama cât de bine gândit este să servească scopului de a
aduce natura lângă oameni.
Disclaimer: N-am pretins niciodată că aș avea talent la fotografie. Și nici telefonul din dotare nu a pretins că poate performa în direcția asta (deci ne potrivim).
Comentarii
Trimiteți un comentariu