Am luat o scurtă pauză de toamnă cu un drum la
țară, la bunica și mi-a prins neașteptat de bine. Iată câteva dintre motive:
- Drumul prin țară toamna este de vis. Toamna până
și buruienile sunt frumoase. Întregul peisaj, cu toate elementele lui, este
spectaculos: pădurea încă verde în mare parte, floarea-soarelui cu pălăriile
arse, înnegrit de coapte, porumbul uscat ce pare dezolat cu frunzele lui
galben-maronii lăsate în jos, așteptând recoltarea, brazda ogorului întoarsă pe
unde a fost grâul, ciorile înșirate pe firele de telegraf (tot așa se numesc și
dacă nu mai există, de fapt, telegraf?), câte o antenă a unui furnizor de
telefonie mobilă care sparge monotonia întinderii, cerul de un albastru
nefiresc, fundalul pe care vântul de la înălțime tăvălește câțiva nori albi de
rămân din ei șomoioage-șomoioage... Aș vrea să le prind pe toate cumva, să le
păstrez și să mă uit la ele când ploaia gri, rece și enervantă (și orașul) îmi
va strânge orizontul până la primul felinar din spatele blocului.
- Spectacolul viei toamna este ceva ce îmi doresc
să văd de când mă știu.... fără prea mare succes. Toată copilăria și
adolescența mea am stat la țară toată vara, cam până începeau să se coacă mai
bine strugurii. Fix atunci trebuia să plec pentru că începea școala. Reveneam
când totul era o amintire. Nu știu cum se făcea că bunicii mereu culegeau via
în cursul săptămânii și niciodată nu reușeam să particip, deși îmi doream tare
mult. Nu strugurii, nu mustul - de astea aveam parte separat. Culesul viei -
asta mi se părea ceva extraordinat. Îmi amintesc, totuși, că o dată am prins
culesul viei. Eram mică de tot. Îmi amintesc linul mare întins în curte - un
obiect masiv pe care îl tot văzusem depozitat, dar nu știam la ce folosește -
și faptul că luam must cu cana direct de la țuțuroiul lui. Se lăsase seara și
mustul încă se scurgea prin țuțuroi, ai mei stăteau la masă afară și povesteau
câte în lună și în stele (de fapt, preocupările lor erau strict pământene), iar
noi ne alergam în jurul linului mare ce răsărise acolo, în mijlocul curții,
schimbând geografia locului și preocupările noastre. N-am nimerit nici acum la
culesul viei, dar am intrat cu emoție în via cu struguri copți, unde la fiecare
arac îmi venea să întind mâna să gust boabele negre sau aurii, mai mari sau mai
mici, după soi. Tot atunci am luat hotărârea să nu mănânc deloc mâncare în
această vizită, ca să încapă mai mulți struguri. (Nu mi-am putut ține
promisiunea pentru că roșiile și ardeii mamei - am descoperit anul ăsta - au un
gust incredibil, care face total viabilă combinația varză călită cu ardei
copți, de exemplu... sau mâncare de roșii cu ardei copți; pe scurt, ardeii ăia
copți mergeau chiar și cu ciocolată, pentru că orice ”garnitură” era bună ca
pretext de a mânca ardei copți de la mama.) Am mâncat strugurii din via bunicii
așa cum îi mâncam cândva, direct din vie, nespălați. Și au fost foarte buni, mi
se umplea gura de arome incredibile. Și nu erau struguri de masă (pe ăia,
dintre toți, i-am ocolit).
- Mi-a fost dor permanent de copii, în special
pentru că locul ăla mie îmi evoca propria mea copilărie. Cu toate astea, la un
moment dat am constatat cât de ușoară mă simțeam fără să mai fiu cu ochii pe
cana de cafea să nu ajungă la fi-mea, fără să mă mai uit cu groază după
scândurile cu cuie ruginite aruncate prin curte care ar fi putut-o răni, după
albinele ce zumzăiau peste tot în jur, fără să-mi mai fac griji pentru puii de
găină prea blânzi pentru a se putea feri de dragostea sufocantă a fetiței mele,
fără să mai stau permanent cu ochii pe ea să nu mai testeze găinații, fără
să-mi mai fac scenarii apocaliptice când găseam diferite recipiente cu substanțe
necomestibile și chiar periculoase (de la detergentul de rufe la sprayul de
gândaci și furnici)...
- Prin nu știu ce miracol, bunica a fost cu mine
nu doar ca prezență fizică. Boala necruțătoare care îi fură mințile mi-a
lăsat-o, pentru o zi, să mă bucur de ea așa cum o știam. Și pentru asta sunt
atât de recunoscătoare! Acum o lună a fost rău... Îmi rupea sufletul să o aud
cum vorbea despre lucruri care aveau sens acum 60 și ceva de ani, cum mi se
adresa crezând că sunt sora ei sau nepoata ei, cum nu recunoștea locul unde
era, lucrurile din jur, toate adunate și aranjate de mâinile ei... Acum am
vorbit despre lucrurile ei din gospodărie, despre cum merge via, despre pirul
care crește ca nebunul și înainte, când muncea ea, nu era atât de mult. Am fost
prin vie, am evaluat recolta și am mâncat struguri acolo, pe loc,
argumentându-ne preferințele pentru un soi sau altul și depănând amintiri
despre ce vie avea ea odată... Mi-a trasat sarcini - să mătur prin curte - și a
trebuit să le îndeplinesc. M-a întrebat de fiecare dintre ai mei (și ai ei
deopotrivă), a vrut să se pună la curent chiar și cu rămășițele fostei mele
vieți. Întreba, înțelegea, făcea observații pertinente, se interesa de detalii.
Și-o amintea pe fiică-mea, deși data trecută nu sunt sigură că a fost
conștientă de prezența ei. Povestea de vizita soră-mii de astă-vară și de
ultimele isprăvi gospodărești ale mamei. A fost... așa cum trebuie să fie și
mi-a plăcut atât de mult! A doua zi, încă de dimineață derapajele ei din realitate
mi-au reamintit care este, de fapt, starea ei actuală. Dar deja îmi făcuse un
cadou neprețuit...
- Ca să revin la lucruri mai puțin triste (sau
nu), am să vă fac o dezvăluire: gâștele sunt niște doamne, rațele sunt niște
împuțite. Din ciclul ”Huh, respir! Stau, privesc în jur liniștită și meditez.
Da, chiar pot să fac asta.” (în sensul că am ocazia), am petrecut clipe
minunate privind orătăniile din curte. Iar concluzia e cea pe care deja v-am
spus-o. Mama are boboci de gâscă și de rață ce au crescut împreună (de
cumpărat, nu ”de casă”), dar uite că genele fac toate jocurile: gâștele sunt
delicate, scufundă ciocul în ligheanul cu apă (atât am putut, ciuciu gârlă!) și
bolborosesc acolo fericite. E locul aici să spun că am descoperit ce liniștitoare
mi se pare gâgâiala lor mulțumită în timp ce mănâncă. De cealaltă parte a
biologiei, rațele sunt obraznice, sărind cu totul în lighean și împroșcând în
toate direcțiile cu apă (evident, murdară... murdărită între timp, adică),
ciugulind pe toți cei din jur (indiferent de rang, mărime sau specie) și
scormonind cu ciocul ăla neobosit în toate locurile cu potențial de a deveni o
băltoacă (cât de mică) cu noroi. Pe care apoi și-l întind pe gât și pene (n-au
ajuns chiar să aibă pene, mai degrabă fulgi). La origine sunt de culoare albă,
dar e greu să mă credeți din poze.
- M-am revăzut cu prieteni dragi și familia lor
frumoasă. Chiar dacă am avut timp doar de o cafea – ce altceva? – m-am bucurat
de ei și de sentimentele care ne țin aproape, în ciuda distanței și a
frecvenței, tot mai reduse în ultima vreme, cu care ne vedem. Sufletele noastre
au rămas, însă, împreună! Și cana asta de cafea a pus o nouă pecete.
Comentarii
Trimiteți un comentariu